marți, 6 ianuarie 2015

Eu, stăpâna mirodeniilor

Prima şi întâia oară vreau neapărat să vă urez « La mulţi ani ! », fiindcă nu ne-am întâlnit aici de un an. Sper că anul nou v-a găsit sănătoşi, veseli şi neînzăpeziţi.
          Au mai trecut încă un Crăciun şi încă un revelion iar astăzi sărbătorim Boboteaza. Ah, ce bine că e sărbătoare mare şi nu trebuie să muncim ! Pardon, eu trebuie să muncesc, la fel şi soţul meu, la fel şi alţi oameni care, din păcate, nu vor avea ocazia să se strângă la prânz în jurul mesei încărcate cu toate cele trebuincioase sărbătoririi Botezului Domnului. Nu de alta, dar a trecut mai puţin de o săptămână de când ne-am ghiftuit cu conţinutul cărucioarelor ticsite de prin marile magazine...
          E de bonton ca doamnele să fie, în afară de doamne, bune gospodine. Ideal este să fii doamnă şi în cuhnie, gătind bucate alese îmbrăcată cu o fustă clasică, o elegantă bluză din mătase, purtând tocuri şi un şorţuleţ de bucătărie cu margine din dantelă. Adică eşti o adevărată doamnă doar dacă citeşti din Schopenhauer în timp ce rulezi sarmalele, pregăteşti piftia, somonul, tortul de bezele şi alte mâncăruri pretenţioase, pe care n-o să le enumăr aici, fiindcă nu le cunosc nici măcar sub formă de nume.
          Fiecare Crăciun mă găseşte ruptă de oboseală, din cauza şmotrului general şi a frigului îndurat cu ocazia aerisirii locuinţei. Anul ăsta a fost mult mai greu ca de obicei, pentru că izolarea balconului nostru a durat până cu o săptămână înainte de sărbătoare, aşa că nu vreau să-mi mai aduc aminte de haosul care domnea pe domeniul  nostru în perioada respectivă.
          Nefiind o doamnă în sensul clasic al cuvântului, nu am avut niciodată “femeie” angajată pentru curăţenie, nici vreo firmă specializată. Este una dintre plăcerile vieţii mele să-mi simt mâinile descoamate de atâtea soluţii de curăţat folosite, şalele frânte de atâta frecat şi lustruit şi gâtul inflamat de atâta inspirat aer rece. Refuz chiar să-mi cumpăr un mop ( maică-mea are o colecţie impresionantă de ustensile, ea achiziţionând ultimele apariţii , aşa cum şeicii îşi cumpără cele mai noi şi mai scumpe maşini de pe piaţă), pentru că mi se pare mai creştineşte să stau în genunchi, cu o cârpă în mână, rugându-mă să scap odată de tot praful depus prin camere în locuri despre care nici nu bănuiam că există.
          Revin aşadar la ziua în care am fost mulţumită de curăţenia din casă, făcându-mi planuri pentru bucatele cu care urma să-mi delectez familia. În general, noi suntem autişti. Mâncăm aceleaşi feluri de mâncare, gătite an de an în exact acelaşi fel. Nu riscăm, nu divagăm, nu improvizăm. Vânzătoarele din zona în care locuim nici măcar nu au nevoie să ne întrebe ce cumpărăm. Până şi gramajele sunt aceleaşi, pentru că nu aruncăm mâncare la gunoi, gătind exact atât cât putem mânca fără să fie nevoie să chemăm arafatu’ în sfânta zi de Crăciun.
          Anul ăsta ceva s-a schimbat. Anul ăsta mi-am încălcat principiile, ascultând de maică-mea şi rău am făcut.
          Povestea începe mai demult. Nu ştiu dacă aţi văzut filmul “Stăpâna mirodeniilor”. Filmul este destul de prost, dar actriţa este aşa de frumoasă, încât restul nu mai contează. De când am văzut filmul, mi-a rămas sufletul la mirodeniile acelea apetisante, cu care unii au habar să lucreze. Eu nu ştiu să lucrez cu mirodenii, singura mea soluţie la o mâncare fără gust este să mai adaug oleacă de usturoi sau încă o linguriţă de sare. Dacă vreau să fiu excentrică şi să risc, arunc puţină smântână în mâncare, dar aici se opreşte fantezia mea într-ale bucătăritului. Cred că este momentul să conştientizez faptul că nu sunt o adevărată doamnă şi că habar nu am nici să gătesc, nici să mă gătesc ca o doamnă.
          Totuşi , anul ăsta am vrut să fac o ultimă încercare de rafinare a mea, din dorinţa de a mă dezvolta personal, aşa că la îndemnul mamei mele am vizitat un magazin de mirodenii dintr-un mare supermarket. Magazin mic, cochet, cu mobilier verde, din lemn natur. O minunăţie, o oază de firesc într-o mare a consumismului deşănţat. Borcane frumos etichetate, aşezate cuminţi pe rafturile curate. M-am năpustit ca un copil în magazinul cu jucării. Soţul meu iubit şi răbdător ca un mucenic m-a însoţit uşor reticent, pentru că mă cunoaşte foarte bine şi ştie când îmi forţez limitele mai presus de putinţe. El ştia, dar nu a vrut să mi-o spună, că sunt pe punctul  nu de a mă dezvolta personal, ci de a-i dezvolta lui nişte accese de strănut cauzate de amalgamul acela puternic de arome care mai de care mai orientale. A tăcut însă, fiindcă eram dezlănţuită, cu ochii mari, luminoşi şi cu obrajii îmbujoraţi de fericire. Eram, în  sfârşit, stăpâna mirodeniilor!
          Am cumpărat trei mirodenii, în trei punguţe mici, mici de tot. Amestec pentru sarmale, chimion măcinat şi ceva amestec de legume pentru toate mâncărurile. Aş mai fi cumpărat vreo două,trei punguţe, dar am fost scoasă uşurel din magazin de soţ, care cu un ton blând, cu care se liniştesc de obicei copiii isterici, m-a rugat să încerc mai întâi noile achiziţii, promiţându-mi că “ mai venim noi pe aici, mamă dragă...”. Am acceptat şi am plecat amândoi către casă.
          Descărcând cumpărăturile din sacoşă nu am observat nimic nefiresc la bărbatul cu care-mi împart bucuriile, necazurile şi sarmalele de sărbători. Tăcea ca un mucenic, îndurând chinuri mari, fără a-mi spune nicio vorbuliţă. Într-un final a luat o bulină contra durerilor de cap. Eram atât de concentrată pe noile achiziţii, că nu  mi-am dat seama că nebunia mea aromată îi face rău. Până la urmă a şoptit cu mult tact că-l cam doare capul din cauza mirosurilor din punguţe. Am scos punguţele şi i le-am dat la mirosit, cu rugămintea  s-o identifice pe vinovată. “Asta cu amestecul pentru sarmale...” mi-a spus, aşa că am aruncat-o la gunoi. O bucată din sufletul meu a plecat odată cu punguţa, împreună cu şansa dezvoltării mele ca doamnă.
          Am pregătit, ca de fiecare dată, salata de sfeclă roşie cu hrean. Este una dintre mâncărurile mele preferate, aşa că o gătesc cu drag şi spor. Anul ăsta am greşit, anul ăsta nu mi-am ascultat propriile instincte şi am adăugat o linguriţă de chimion măcinat peste sfeclă. Din dorinţa de a nu-mi strica sărbătorile, mucenicul din dotare a tăcut, luând încă un hap. Aşa-zisul chimion puţea înfiorător, dar eu mă ambiţionasem. N-aş fi recunoscut nici în ruptul capului că în punguţă era orice altceva decât chimion măcinat.
          Salvarea soţului meu a venit de la copil, care spre deosebire de el, este mult mai tranşant. Neştiind de sacrificiul făcut de mine odată cu aruncarea punguţei de amestec pentru sarmale, ajunge în bucătărie, se opreşte şi exclamă :” Pfaaaaaiiii, ce naiba pute în halul ăsta??!! Parcă ar fi un bătrân mort şi măcinat pus în mâncare!”.
          Acela a fost momentul în care mi s-au năruit visele. Am recăzut în propria-mi dizgraţie, vizualizându-mă peste încă vreo douăzeci de ani, gătind aceleaşi sarmale, aceeaşi salată boeuf, aceleaşi ciupercuţe cu maioneză, aceleaşi torturi şi ciorbe, asa cum un condamnat pe viaţă la galere trage de vâsle în acelaşi ritm, fără a vedea încotro se îndreaptă corabia.
          Salata mea extravagantă de sfeclă cu hrean a luat de asemenea calea gunoiul, fiind refăcută a doua zi după reţeta autistă, deja consacrată.
          Nu sunt o stăpână a mirodeniilor, dar mai am un as în mânecă: a treia punguţă, cea cu amestecul pentru orice fel de mâncăruri a rămas pitită în dulăpiorul meu cu condimente. Ea stă acolo, în întuneric, necunoscută şi nemirosită de nimeni, în afară de mine, protectoarea ei. Ea este acum mică, dar va creşte mare şi atunci când cele două nasuri sensibile din casa mea nu se vor aştepta, punguţa va răsări asemenea dragonilor lui Daenerys Targaryen din “Game of Thrones” şi-mi va răzbuna umilinţele îndurate. Aşa să-mi ajute Jamie Oliver!
         

         

4 comentarii:

  1. Eram absolut convinsa pana acum ca femeia care gateste nu e obligatoriu o mare doamna, ci o buna bucatareasa :)). De Sarbatori cred ca multa lume se manifesta asa, mai "autist" (traditional, cica) in ceea ce priveste gatitul - cel putin noi am avut parte de meniuri (aproape) identice in mai multe case. Si daca iti iese bine o reteta, de ce ai avea nevoie sa o modifici? Am impresia ca s-a declansat mai nou o isterie a excentricitatii in ceea ce priveste gatitul, toata lumea musai sa concureze la Master Chef. Nici eu nu-s vreun Jamie Oliver feminin, nici macar nu imi place in mod deosebit sa gatesc, am insa cateva retete preferate, pe unele le mai asezonez, pe altele nu, cateodata ma simt asa, mai fistichiu, si incerc cate ceva nou - la inceput cu ingrediente stiute, cu condimente din magazinele normale (sincer nu fac diferenta intre diversele feluri de piper - ca-i alb, verde, negru, rosu, la mine piper sa scrie, atat). Sotul meu e un entuziast al condimentelor, cumpara diverse exotisme (combinatii asiatice, mai ales), cu care cel mai adesea habar nu am ce se poate face (traiasca internetul, ca descoperim chestii gen bame, avocado, quinoa, salata de mango si mancare de raci cu cartofi dulci - i-am supravietuit, desi mirosea a... rahatel macinat si pus in mancare :)).

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. :)))))) inseamna ca stii ce inseamna sa te simti neajutorata printre mirodenii. Nu ma uit la "masterchef"-i, pentru ca nu-mi plac isteriile televizate, ma uit in schimb la Paprika TV si-mi place dezinvoltura celor care gatesc, folosind te miri ce ingrediente. Faza cu incercatul mirodeniilor este ca si chestia cu mersul la coafor: uneori ai chef sa dai buclele pe par intins cu placa. O doamna desavarsita este asa cum am zis eu: aranjata, bibilita si musai invartind cu eleganta in oala de bors, tinand o carte "grea" in mana. Hai, recunoaste ca-i asa. ;)

      Ștergere
    2. Recunosc. Uite, de-aia nu-mi ies mie unele feluri de mancare: ma aranjez (spal pe ochi si pe dinti), ma bibilesc (curat cu servetel umed scuipatul de morcovi de pe rever), invart cu eleganta in oala (pana ma prind ca nu e nimic in ea, ups!) tinand in mana compendiul de medicina interna (4kg in cap are, deci e o carte grea). Doamna, domn'le, cum scrie la carte! :))))))

      Ștergere