A mai trecut o
serbare. Prima noastră serbare cu public. Copii de patru ani ( unii de aproape
patru ani), îmbrăcaţi frumos, cu costume naţionale, deloc speriaţi de avalanşa de mame, taţi, bunice şi bunici, fraţi, surori, unchi şi mătuşi. Sala de grupă arhiplină. Decor
frumos, brăduţ împodobit, staţie de amplificare, ca să se audă bine de
tot fiecare cuvinţel.
La fiecare serbare
am fiori pe şira
spinării, dar nu de frica unui eventual eşec,
ci pentru că îmi
dau seama de imensa capacitate de concentrare şi de potolire a sufleţelelor de care mă ocup zilnic, atât cât
pot şi eu. De obicei, la
repetiţii, serbarea se anunţă un fiasco. Aproape nimic nu iese cum
trebuie. Nu se aude bine, nu există sincronizare, funduleţele nu-s liniştite pe scăunele, fiindcă serbarea se
anunţă prea lungă. Acolo însă, în faţa mulţimii cu bliţuri şi cu haine de gală, funduleţele se potolesc, guriţele tac atunci cînd trebuie, microfonul e ţinut aproape de guriţă iar reverenţele par aduse de la Balul Operei din Viena.
Poeziile sunt spuse taaaaaare, cu intonaţie
iar cântecele sunt cântate din suflet, chiar dacă uneori puţintel cam fals, pentru că nu-s nici eu
vreo specialistă într-ale
trilulitului.
După serbare urmează
pozele cu maimuţa.
Desigur că modurile de abordare diferă. Uneori primesc câte un “vă rugăm...”, alteori aud şi un “am dori...” dar aud de multe ori şi un “vrem...”, după care poza e făcută
cu o mână ţinând
telefonul iar cealaltă băgată în
buzunarul blugilor.
Ştiu exact ce se crede în
general despre noi, educatoarele: nişte
fiinţe inferioare, cu şcoală puţină, dar cu sufletul numa’ bun de
supravegheat copiii la joacă, mâncat
şi somnic. Zâmbesc de fiecare dată atunci când, din atitudinea unora sau a altora, îmi dau seama cât de puţin se ştie despre munca noastră din spatele
cortinei. Noi suntem cenuşăresele
care lustruim caracterele în
devenire, suntem cele care, prin joc, le dăruim copiilor bunătăţurile spirituale şi mentale pe care le vor folosi o viaţă întreagă.
Cu ajutorul marionetelor, a vaselor de jucărie, a maşinuţelor
şi jocurilor de masă
( atâtea câte sunt, căci banii nu ne ajung
niciodată), îi
ajutăm pe cei mici să-şi
descopere interesele, punctele tari, dar şi
pe cele slabe, care au nevoie de întărire.
Cu câteva foi de carton
colorat, foarfeci şi
lipici suntem capabile să creăm lumi magice, în care copiii să se scufunde fără a se
teme. Sunt lumile pe care copiii le vor construi mai târziu, de-adevăratelea. Noi lucrăm în săli frumos împodobite, cu covoare moi şi curate, în care copiii se mişcă în
voie, descoperind frumosul şi
binele din jurul lor. Noi rămânem
încărcate cu of-urile
copiilor, care ne povestesc câte în lună şi-n stele, deşărtându-şi fricile, tristeţile şi angoasele în timp ce stau cocotaţi pe genunchii noştri. Noi suntem cele care trebuie să
tăcem şi să plecăm ochii
ori de câte ori unui părinte
i se pare că i-am provocat copilului un rău. Nu, nu putem să-i spunem
părintelui că greşeşte, pentru că noi suntem fiinţe inferioare, cu şcoală puţină, care habar n-au de psihologia
copilului mic, de didactică, pedagogie. Abia mai încolo, către clasele primare vor putea
părinţii să discute de la
egal la egal cu doamnele învăţătoare, pentru că ele sunt cele care le
pun copiilor stilourile în mână, învăţându-i
scris-cititul. Ei, părinţii,
încep încă de pe acum să-i înveţe
pe copii literele alfabetului, dar şi
adunări şi scăderi, pentru că
neputincioasele de la grădiniţă
stau degeaba toată ziua, jucându-se
pe covor “de-a magazinul” şi
“de-a familia”.
Zâmbesc
scriind rândurile acestea,
pentru că, într-un fel mă amuză
concepţia greşită care s-a cimentat în societatea românească. Noi, educatoarele, nu suntem
doar cele care de două, hai trei ori pe an, organizăm serbări şi ocazional, mai învăţăm
câte un cântec sau o poezie cu copiii. Munca
noastră este la fel de importantă ca a celorlalţi dascăli care-i vor însoţi
mai tirziu pe copii pe drumul lor către maturizare. Atâta doar că noi îi luăm în braţe şi în suflete când sunt mici, peltici, plângăcioşi şi
mofturoşi iar după un an în care ne jucăm pe covor şi la măsuţe cu ei suntem capabile să-i prezentăm
publicului aşa
cum au devenit: nişte
mici oameni serioşi,
frumoşi, echilibraţi şi
empatici, care înţeleg că există momente când ei trebuie să le ofere celor din
familiile lor câteva
mici momente de bucurie.
Da, ieri le-au oferit momente de
bucurie, drept pentru care părinţii
au fost fericiţi.
Copiii au fost lăudaţi
iar noi am primit câteva
cuvinte de apreciere, mulţumiri,
chiar şi câţiva pupici pe obraji. Sincer, mă bucură
aprecierea adulţilor,
dar prefer să rămân în suflet cu fiorul pe care l-am simţit atunci când românaşii
mei cu cizme, opinci, năframe şi
clopuri au cântat
« Leise rieselt der Schnee », pentru că un asemenea fior este cel
care mă ajută mereu şi
mereu să merg mai departe şi
să-mi ţin gura închisă şi ochii plecaţi ori de câte ori cineva cu buzele strânse şi cu fulgere în priviri mă bănuieşte pe nedrept.
Peste ani şi ani viitorii şcolarii vor descoperi pozele făcute cu
maimuţa lângă bradul de Crăciun, vor închide cărţile şi caietele şi-şi
vor aminti probabil cu drag de vremurile în
care din puţin , cu câteva foi de hârtie, un perforator şi puţin lipici reuşeam să construim împreună lumi fermecate, cu care nu se
vor mai întâlni niciodată după ce vor ieşi pe poarta grădiniţei.
Exceptional! Bravo.
RăspundețiȘtergereVictor, tu ma incurajezi tot timpul. Multumesc!
RăspundețiȘtergere