marți, 4 noiembrie 2014

Mândria de a fi ceva , cineva, altceva

Tocmai am terminat de croşetat/tricotat o cuşmă colorată, dungată, lată şi sunt tare bucuroasă. Bucuria mea nu se rezumă la cuşma în sine, care încă nu şi-a găsit un stăpân, ci la perseverenţa mea într-ale cuşmăritului. Am crezut la un moment dat că o să-mi pierd cheful de tricotat sau croşetat, dar nu-i aşa: firele colorate pe care le-am adunat de-a lungul timpului mă aşteaptă cuminţi în punguţele lor, sortate pe game coloristice şi grad de pufoşenie. Andrelele stau culcate în cutia lor iar croşetele dorm în “Nähzeug”-ul păstrat de la Oma Musia, în care încă mai există acele folosite de ea, croşetele mititele şi aţa roz cu care cosea macrameurile. Vedeţi voi, o duc pe Oma Musia cu mine mai departe ocrotindu-i cu mare grijă lucruşoarele cu care mi-a rămas în amintire: elefantul ieftin din porţelan care şi-a găsit loc în biblioteca noastră, “Nähzeug”-ul de pe urma căruia câştiga bani, neaşteptând mila nimănui, două tipsii argintii decorative, pe care le ţin în cămară şi le spăl de fiecare sărbătoare, farfurioare de tort, un ceainic mic, mic de tot, din tablă scorojită şi alte asemenea amintiri.
          În esenţa noastră noi, oamenii de rând, nu putem să fim mândri de chestii măreţe. Noi putem să fim mândri de   propriile realizări, mărunţele, cotidiene şi trecute cu vederea de cei din jur.
          În ultimii ani s-a încetăţenit expresia “Mândru că-s...” . Eu am observat că mândria asta apare obsesiv în momentele de criză, atunci când ne simţim atacaţi. Nu suntem mândri că suntem cineva sau ceva sau altceva în viaţa noastră de zi cu zi. Uităm că suntem mândri, fiindcă suntem ocupaţi să muncim, să trăim, să dormim şi să ne trezim.
          Am studiat puţin problema mândriei şi am descoperit aici că mândria este unul dintre cele şapte păcate capitale. Suntem cu toţii de acord că poporul român este preponderent ortodox , aşa că sursa informaţiei ar trebui să fie suficient de credibilă.
          Am căutat în DEX şi definiţia mândriei .Iat-o aici.
          Bine, odată lămurită problematica mândriei, ar trebui să explic şi de ce nu pot să fiu eu mândră de anumite aspecte ale vieţii mele.
          Sunt bucovineancă. Bucovina este cea mai frumoasă regiune a României, oamenii din Bucovina sunt cei mai cumsecade oameni din România, mâncarea din Bucovina este cea mai gustoasă, istoria Bucovinei îmi este cea mai apropiată de minte şi de suflet, cei mai buni (foşti) prieteni sunt născuţi de asemenea în Bucovina, părinţii, bunicii şi străbunicii mei sunt bucovineni. Problema este că nu pot fi mândră că-s bucovineancă. De ce? Pentru că eu personal nu am niciun merit în a mă fi născut în Bucovina. Nici chiar mama nu are vreun merit. Este o întâmplare că m-am născut în Rădăuţi şi nu în Palilula sau în Suplacu de Barcău. Sunt extrem de fericită că m-am născut acolo, sunt recunoscătoare şi iremediabil îndrăgostită de Bucovina, dar nu pot fi mândră. Pot promova Bucovina prin poveştile mele, pot urmări toate emisiunile despre Bucovina, pot să-mi dezvălui originile oriunde m-aş duce în lume, pot citi cărţi despre istoria Bucovinei, pentru a fi capabilă să susţin o discuţie decentă, dar nu cred că-mi este permis să afirm că sunt mândră că sunt bucovineancă. Până la urmă, e o chestiune de semantică a propriei conştiinţe.
          Pe de altă parte, ruşinea de a fi ceva, cineva sau altceva este un păcat mult mai mare decât mândria de a fi ceva, cineva sau altceva. Ideea postării mi-a venit după ce am urmărit pe Facebook nu una, ci două postări cu femei plecate din România, care au ajuns în Italia. Într-un fel, amalgamul de română cu italiană este amuzant şi nu reprezintă nimic nou. Pe de altă parte însă, amalgamul este foarte trist, pentru că el simbolizează negarea propriilor origini. Desigur că apartenenţa la o nouă cultură şi civilizaţie ( italiană, spaniolă, americană, ecuadoriană, chineză, japoneză, etc) presupune o adaptare, o nivelare, un efort major de acceptare şi de interiorizare a unui nou set de reguli. O persoană puternic ancorată în propria conştiinţă nu va uita însă niciodată de unde a plecat înainte de a ajunge unde a ajuns.
          Cei plecaţi “dincolo” refuză câteodată să-şi amintească. Motivele pot fi multiple: un nivel de trai scăzut, o copilărie nefericită, relaţii sociale defectuoase, o traumă majoră. Desigur că există mulţi dintre cei plecaţi “dincolo” care vorbesc impecabil limba română chiar şi după mulţi, mulţi ani petrecuţi prin străinătăţuri. Desigur că există români care-şi învaţă copiii limba română, chiar dacă acei copii nu vor reveni niciodată în ţara părinţilor lor. Da, există foarte mulţi români care păstrează legătura cu cei de aici, tocmai pentru a nu uita de unde au plecat înainte de a ajunge unde au ajuns.
          Există însă şi mulţi români care aleg să uite. Nu este vina lor. Este vina celor care i-au educat atunci când erau copii cu minţi curioase şi proaspete. Nu ştiu dacă aţi observat, dar atunci când sunt întrebaţi de ce sunt români, majoritatea oamenilor răspund “pentru că Decebal, Horea, Cloşca şi Crişan, Avram Iancu,  Ştefan cel Mare, Vlad Ţepeş”. Cam acolo s-a oprit mândria noastră de apartenenţă la poporul român. Trăim în trecut, dragii mei şi ne alimentăm conştiinţa colectivă cu amintirea unor personalităţi care au trăit în urmă cu sute de ani. În ultimul sfert de veac nu am acumulat niciun motiv de mândrie. Puţinele motive de mândrie sunt date uitării, minimizate, denigrate. Mulţi oameni au murit în decembrie 1989. Cine-şi mai aminteşte cu adevărat de acele zile şi de schimbările spectaculoase care au urmat? Cine le mai este recunoscător acelor oameni şi familiilor lor, care încă-i mai jelesc? Sufăr de fiecare dată când aud expresia “Mămăliga nu explodează de două ori.” Noi suntem nişte mămăligi, nişte mândri de Avram Iancu, Decebal şi Nicolae Bălcescu.
          Auzeam ieri la televizor că un jandarm francez venit să apere Ambasada României din Paris de asediatorii români dornici să voteze i-ar fi spus unui votant nemulţumit că “România este o pubelă”. Nu sunt adepta unor declaraţii sforăitoare, pentru că eu sunt un nimeni, alături de voi, ceilalţi nimeni, dar eu cred că acel jandarm nemulţumit că românii i-au stricat siesta de duminică ar merita o muştruluială grozavă. Motivul este simplu: din moment ce europenii au fost de acord să ne primească în marea lor gaşcă de importanţi, am devenit de-ai lor, aşa că jandarmul acela are datoria de a se comporta cu ai noştri asa cum se comportă cu ai lor. Logic, nu? Sau noi avem doar dreptul de a le spăla closetele, de a le construi casele şi de a le îngriji pe bani puţini copiii şi seniorii?
          Dacă este să ne gândim bine, din moment ce însăşi comunitatea de români plecaţi din România nu are pretenţii de la ea însăşi, uitându-şi în unele cazuri chiar şi limba maternă şi limitându-se la vagi şi sporadice episoade de mândrie naţională , ce pretenţii putem avea de la unii străini, care habar nu au unde se află România pe harta lumii?
          Da, este bine să lăcrimăm când vedem drapelul, este foarte bine să urmărim defilarea de 1 Decembrie, este bine ( sau nu?) să-l votăm p’ăla care zice că o să aibă grijă de românismul nostru, este bine să... de toate ce ţin de identitatea noastră ca popor. Eu zic însă ca până la mândria aceea nesusţinută prin realizările proprii şi mărunte ale fiecăruia dintre noi, este mai bine să ne suflecăm mânecile, să muncim până nu mai putem, să ne educăm de-adevăratelea copiii, chiar şi cu preţul  supărării acestora, să avem grijă de seniorii noştri, fiindcă ei merită respectul nostru, să tăcem şi să gândim mai mult, să înjurăm mai puţin şi să citim mai multe cărţi, să cheltuim mai puţin pe haine şi mai mult pe antisudorifice şi pastă de dinţi. Abia atunci când gaşca europeană se va opri în loc, se va uita la noi şi rânjetul ironic i se va şterge de pe faţă, vom înceta să mai fim nişte toleraţi.
          Sunt bucovineancă, sunt româncă, sunt etnic german, dar nimic din toate astea nu mă face să mă simt mândră, ci doar fericită. Da, sunt fericită că trăiesc vremuri în care pot lucra, îmi pot educa copilul, pot călători prin lume, pot să-mi exprim părerile fără să-mi fie teamă.
          Sunt bucuroasă că am avut parte de o educaţie sănătoasă, care mi-a întărit coloana vertebrală şi mi-a păstrat mintea şi sufletul deschise. N-o să fiu  mândră decât de realizările copilului meu, chiar şi cu riscul de a comite un păcat capital.

          Aşa că celor care-s mândri că sunt români şi cam atât le-aş sugera să lase mândria la o parte şi să descopere fericirea de a realiza , de a construi, de a educa, de a însănătoşi, de a uni, de a bucura, de a trăi. Printre şi pentru oamenii din jurul lor.
P.S.: Celor care au de gând să se certe vreodată cu mine pe tema mândriei, le-aş spune să-şi facă timp să citească forumurile şi postările de pe reţelele de socializare în care vorbesc românii între ei dar şi despre ei înşişi.

3 comentarii:

  1. M-am străduit să fiu cât mai coerentă şi mai puţin patetică. Merci, Ioana!

    RăspundețiȘtergere
  2. Nici eu nu înțeleg cum poți fi mândra "de Simona Halep" sau de "naționala de fotbal", eventual pot sa ma bucur alături/pentru ei

    RăspundețiȘtergere