Vremurile s-au schimbat şi la fel s-a
schimbat femeia. Mi-e dor de femeia deşteaptă şi calină, modestă şi
firească. Nu mi-am dorit niciodată sa mă fi născut bărbat şi de bărbaţi îmi
este puţin ruşine. Tata a murit la debutul adolescenţei mele şi m-a lăsat prea
devreme în aer în ceea ce priveşte
curajul de a aborda bărbaţii. Soţul meu mi-a cules sufletul vraişte, mi l-a
oblojit, m-a pansat, m-a luat de nevastă şi a rămas în felul ăsta singurul
bărbat cu care am curajul să fiu eu însămi, fără să mă tem.
Cu
femeile însă mă descurc extrem de bine. Este lumea vorbitului, a zâmbetelor, a
uşoarelor miorlăieli care ne fac atât de atractive, a parfumurilor şi a micilor
răutăţi care sărează şi piperează Pământul. Suntem ştiinţifico-fantastice,
reuşim să creăm viaţă, din noi curge lapte, putem să muncim chiar şi atunci când
ne doare, ne enervăm uşor, dar nu dăm cu pumnul ci tăiem cu vorba, avem atenţie
distributivă, astfel încât ne putem ocupa chiar şi de treizeci de copii
simultan, putem pregăti cina, completa documente, acorda atenţie copilului,
vorbi la telefon, calma bărbatul din casă, după care picăm rupte în pat, nu
înainte de a ne cremui bine faţa cu antirid, coatele cu lapte de corp şi pupa
bărbatul calmat, care adoarme mai târziu, fiindcă ştie că dimineaţa nu are
nevoie de alarmă, pentru că ne ocupăm noi de trezit casa.
Îmi
displac articolele, blogurile şi alte produse media care preaslăvesc femeia
modernă exact aşa cum este ea. Femeile-exemple au devenit colorate,
stridente şi puţin cam proaste. Vreau să nu fiu greşit înţeleasă : prostia
nu are cauze exterioare ( puiul de la Avicola injectat cu hormoni, fructele şi legumele
mutante, fără gust, etc), ci este cauzată de limitarea intelectuală la care
s-au supus femeile din proprie iniţiativa în ultimii mulţi ani. Ziua are
acelaşi număr de ore, aşa că multe femei care muncesc şi-şi întemeiază o
familie au avut de-şi redistribuit timpul liber. Or într-o lume în care accentul cade din ce în ce mai mult pe
aparenţe, femeile au fost nevoite să-şi scoată nasul din cărţi, pentru a şi-l
băga în saloanele de cosmetică, masaj, dar şi în mall.
Îmi
plac mult bijoux-urile, aşa că o să-mi permit să fac o paralelă între femei şi
bijuterii. Multe dintre femeile de acum sunt bijuterii bling bling : foarte strălucitoare,
foarte estetice, îngrijite pe dinafară, numai bune de admirat atâta timp cât nu
vorbesc. În momentul în care deschid gura, unor femei le cad pietricelele, pentru că
montura nu e trainică.
Eu
una prefer bijuteriile bunicii, atunci când am nevoie să-mi încarc pozitiv
sufletul. Caut compania femeilor care arată ca un inel vechi din argint,
înnegrit, oxidat, cu piatra mată şi prăfuită. Comoara ascunsă
sub stratul de aparentă mizerie se poate curăţa extrem de uşor, folosind o
periuţă de unghii şi puţină pastă de dinţi. Argintul străluceşte mai liniştitor
decât aliajele trendy iar piatra masivă, stabilă, e mai de încredere, fiind
fixată într-o montură de modă veche, nepieritoare. Astfel de femei reprezintă o
adevărată surpriză plăcută pentru mine. Atunci cînd îmi iese în cale un inel al
bunicii, mă opresc din drum şi mă străduiesc să-l descopăr, pentru că el mă
ancorează în viaţa pe care-mi doresc eu să o trăiesc.
Admir
toate femeile pe care le cunosc, pentru că am tendinţa de a descoperi părţile
bune, înainte de a le cunoaşte pe cele mai puţin bune, dar nu toate mi se lipesc
de suflet. În general, m-am simţit mai ataşată dintotdeauna de oamenii mai
deştepţi decât mine, nu de cei mai frumoşi sau mai bogaţi. Cred că mi-am dat
seama încă din adolescenţă că frumuseţea
e un dar temporar al naturii, nu poate fi confecţionată şi întreţinută
la nesfârşit iar bogăţia e o chestiune de noroc sau de descendenţă. Mintea însă
poate fi prelucrată ca plastilina, ţinând de voinţă să o menţii trează şi
interesată până la sfârşit.
Îmi
plac femeile cu care pot vorbi despre chestii complicate, pe care nu le pricep
de la bun început. Îmi plac femeile care nu se ruşinează să citească şi altceva
în afară de reviste glossy. Îmi plac femeile care ascultă răbdătoare înainte de
a vorbi. Îmi plac femeile care recunosc că au auzit un cuvânt necunoscut, l-au
notat pe un bileţel şi l-au căutat în DEX. Îmi place fiică-mea, pentru că joacă
Scrabble şi m-a învăţat cuvântul “budar” (=vidanjor), după care într-o seară
mi-a vorbit într-o limbă română străină mie despre clorofilă. Îmi plac femeile
care recunosc că nu cunosc tot, că nu au soluţii pentru orice, care nu aruncă
vina pe nimeni altcineva decât pe ele însele şi care atunci cînd nu mai pot
respira sub stratul de oxid şi de praf, înşfacă periuţa de unghii, pasta de
dinţi, se lustruiesc şi reapar lucind liniştitor şi primitor.
Nu
suntem doar ştiinţifico-fantastice, suntem în acelaşi timp un perpetuum mobile,
care gravitează în jurul copiilor şi bărbaţilor noştri, oferindu-le
predictibilitate, confort şi trezirea de dimineaţă. Suntem bijuterii de care se
pot bucura toţi cei din jurul nostru, cu condiţia ca noi să fim primele care ne
bucurăm de ceea ce oferim şi primim. E greu să fii bling bling, dar e mai greu
să fii oxidată şi cu montura prăfuită. Cel mai greu este însă să depăşeşti
perioadele de îndoială, tristeţe şi povară. Nu există femei mereu fericite şi
optimiste. Nu există femei mereu frumoase pe dinăuntru şi pe dinafară. Desigur
că avem o enormă capacitate de disimulare, reuşind să-i păcălim pe cei din jur
şi mai avem, asemenea lui Wolverine, puterea de a ne autovindeca.
N-aş
da pentru nimic în lume femeiescul meu pentru un bărbătesc într-o viaţă
viitoare, pentru că tare-mi place viaţa asta şi tare-mi mai plac femeile pe
care le cunosc. Pe de altă parte însă, cel mai mult îmi place că avem copii şi bărbaţi
în jurul cărora putem gravita, pentru că forţa gravitaţională este, de fapt,
forţa care ne transformă în ceea ce suntem în esenţă noi, femeile-bijuterii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu