Copiii mei

Patetismul nu mă caracterizează. Nu sunt o fluturătoare de gene, nu am inexplicabile noduri de emoţie în gât, nu plâng decât acasă, în siguranţă, vorbesc clar şi la subiect, divagaţiile apar doar atunci când am nevoie de puţin timp pentru a-mi aduna gândurile, floricelele din exprimarea mea lipsesc aproape cu desăvârşire. Am fost educată încă de mică să ascult înainte de a-mi da cu părerea, să preţuiesc timpul şi nervii interlocutorilor, să nu bag mâna în buzunarul nimănui pe motive de compătimire ( excepţie face Gabi, dar el îmi dă bani din proprie iniţiativă, nu ajungem până în faza de compătimire).

          Mă suspectez totuşi de puţin patetism când stau degeaba, cu gândurile mele şi mi-i derulez pe copiii mei prin cap. Mi-e ruşine să recunosc, dar starea mea de bine depinde şi de copiii mei.

          Astăzi s-a întâmplat ceva care m-a şocat într-un mod plăcut. Unul dintre tabieturile noastre este să stăm aşezaţi pe scăunele în aşteptarea prânzului. Stăm noi aşa vreo zece minute şi discutăm despre dimineaţa care tocmai s-a încheiat. Unii primesc laude, alţii primesc dojeni, căci nu mă zgârcesc nici la unele, nici la altele. Sunt în stare să-i spun unuia mic şi neascultător: “Te iubesc, dar dacă o să mai greşeşti, o să te cert sau o să te pedepsesc.” Avertizările sunt secretul unei îndelungate şi rodnice colaborări cu oamenii mici.

          Stăteam noi aşadar azi pe scăunele şi povesteam de-ale noastre. Văd o fetiţă cu o mimică puţin mai îngrijorată ca în alte dăţi ( ea este de obicei îngrijorată, pentru că marile probleme ale omenirii aşteaptă să fie rezolvate de ea...). Urmează un dialog scurt:

-         Ce s-a întâmplat?

-         Îmi vine să plâng ( rictus).

-         Din ce cauză?

-         B. se poartă ciudat şi parcă n-o mai recunosc…

Mă uit la B., o mogâldeaţă de obicei liniştită, jumate ochi albaştri, jumate fetiţă. Azi scotea nişte mici răgete însoţite de o rotire violentă a capului. Părul, de obicei prins într-o codiţă neatinsă de agitaţie, era ciufulit. B. reuşise să o sperie pe prietena şi vecina ei de pătuţ. Am întrebat-o dacă are vreun motiv de supărare, ea a negat, după care     i-am aranjat frumos codiţa, i-am prins şi agrafele iar viaţa şi-a reluat cursul firesc.

     O să mă întrebaţi ce anume m-a şocat. M-a şocat rezultatul uimitor la care am ajuns cu nişte copii foşti urlători după mami şi tati, după un an de zile în care am muncit cum m-am priceput mai bine     ( ca să ne înţelegem: meritele nu-s ale mele exclusiv, sunt împărţite pe din două cu colega mea, care-mi este un fel de nevastă, pentru că petrecem jumătate din zi împreună, de fix nouă ani încoace). Copiii foşti bebeluşi sunt capabili să-şi exprime sentimentele şi să găsească aproape singuri explicaţii pentru simţămintele lor. Nu ştiu dacă aveţi habar ce fenomenală este realizarea asta. Probabil ca aţi văzut mulţi copii care urlă şi bat din picioare fără vreun motiv vizibil. Aceia sunt copiii a căror inteligenţă emoţională nu a fost gâdilată aproape deloc. Eu zic că nu-i bine să gâdili  emoţiile copiilor. Trebuie să intri cu totul în ele, să le prinzi cu toată mâna, să le scuturi , să le şlefuieşti timpuriu şi să le aşezi la locul lor, ca într-un puzzle gigantic.

     Copiii se vor opri din urlat şi tropăit atunci când vor avea capacitatea de a spune: “Îmi vine să plâng pentru că...”.

     Azi le-am spus povestea băieţelului Dănuţ, care nu este bucuros. I-am întrebat ce l-ar face mai bucuros pe Dănuţ: o cameră plină de jucării, în care să se joace singur sau mai mult timp petrecut cu mama şi cu tata, fără jucării. Trei sferturi din copii au fost de părere că Dănuţ ar avea nevoie de timp petrecut în parc cu mama şi cu tata pentru a fi bucuros.

     Sprâncene ridicate, uimire: copiii NU vor mai multe jucării? Preferă o joacă printre frunze uscate, leagăne scorojite şi nisip murdar? Da, asta preferă ei, ba unii au spus chiar că ar vrea să meargă la ţară, să se joace cu cuţu şi porcu’ lu’ bunica.

     Am cunoscut ieri, în afara grădiniţei, un băieţel de aproape cinci ani, care n-a avut răbdare să mă asculte nici măcar două minute. Nu rezona nicicum cu mine, dar asta nu m-a îngrijorat, fiindcă nu-s o vrăjitoare, nu pot vrăji orice copil.  M-a întristat însă potenţialul care se pierde prin neglijarea educării băieţelului. El este un copil la fel cu copiii mei. Atâta doar că el este cu un an mai mare şi nu ştie să spună “Sunt supărat/nervos/plângăcios pentru că...”. Băieţelul urlă la bunicul lui, în timp ce-l loveşte cu piciorul şi cu pumnii: “Vreau la Billa, vreau jucării!!!!! Vreau la Billa, vreau jucării!!!!!”.

     De fapt, el nu vrea nici la Billa, nici de jucării nu are nevoie. Lui îi trebuieşte cineva în viaţa lui, care să-i ofere ordine , predictibilitate, laude, dojeni, o ureche mereu deschisă şi o minte care să găsească sfaturile şi poveştile potrivite.

     Mai spun încă o dată, ca să fie limpede : patetismul nu mă caracterizează şi poate de aceea reuşesc să mă apropii de cei mici. Lor nu le trebuie o prinţesă Disney care să le şteargă mucii şi să-i înveţe cum să se descurce prin lumea asta mare şi nu întotdeauna prietenoasă. Au nevoie de o plicticoasă , de o banală cu nervi şi corzi vocale de oţel, care să-i înveţe multe , multe  chestii practice, ambalate în poveşti şi jocuri.

     Unii  adulţi confundă grădiniţa cu un loc de petreceri, cum sunt cele unde-şi sărbătoresc cei mici zilele de naştere. Nimic mai greşit ! Grădiniţa este un loc al liniştirii minţii şi sufletului, în care copiii intră ca să descopere lumea şi misterele ei, unde gândurile se transformă în cuvinte, unde fantezia zburdă cu dezinvoltură, răspândind parfum de poveste, unde muzica se aude liniştitor şi unde pizza şi tortul sunt înlocuite de o minunată tocăniţă şi de pudraţii papanaşi.

     Dănuţ, copilul din povestea mea de azi dimineaţă a aflat de la cei mici de ce anume are nevoie pentru a fi bucuros: de timp petrecut cu cei dragi.

     Uitaţi de mall-uri, uitaţi de jucării, pizza şi torturi şi zbenguială în exces : daţi-le timp într-un amărât de părculeţ şi o să vedeţi că peste mulţi, mulţi ani de aici încolo, vor fi suficient de pregătiţi ca să preia pe umerii lor greutăţile lumii ăsteia nu întotdeauna prietenoasă. Mai mult decât atât, preluarea greutăţilor li se va părea un joc menit să le pună la încercare minţile şi propriile limite.

     Lumea noastră e dusă pe umeri de oamenii care au mâncat mai degrabă tocăniţă şi papanaşi, decât pizza şi torturi cu glazură de ciocolată.