Ţara ne vrea ignoranţi, bolnavi şi morţi

România ar fi avut şansa, după mulţi ani de întuneric, să devină o ţară luminată. Existau nenumărate oportunităţi neexploatate încă, existau oameni cu mintea deschisă şi cu sufletul încă neîntinat. Exista o istorie din care s-ar fi putut învăţa, exista o natură mirifică, dătătoare de energii şi resurse.

             Ducându-mă înapoi în timp şi privind-o pe ţara mea cu ochii de adolescentă de şaisprezece ani, zâmbesc cu încredere.

             Întorcându-mă în zilele noastre şi privind-o pe ţara mea cu ochii femeii de patruzecişiunu de ani, am cel mult un nod în gât şi un singur gând în minte: “Ţară dragă, ţi-ai bătut joc de speranţele mele!”.

             Vreau să vă povestesc de unde a plecat ideea postării de astăzi. Un om este foarte bolnav. Omul acesta are nevoie în fiecare lună de un medicament. Unul singur. Are dreptul la medicamentul respectiv, numai că... medicamentul este aproape imposibil de găsit. De ce? Pentru că tabletele respective sunt importate, stocate undeva şi reexportate în alte ţări, în care preţul medicamentului este dublu. Nişte oameni câştigă foarte mulţi bani furându-le bolnavilor din ţara mea dreptul la încă o lună, două, trei, şase de viaţă. Oameni palizi, slăbiţi, fără păr pe cap şi fără dinţi în gură, dependenţi de îngrijirile altora, mor în ţara mea din cauză că există alţi oameni, sănătoşi şi bogaţi, care au drept de viaţă şi de moarte.

             O să mă întrebaţi de ce ne vrea ţara proşti ? Avem vârfuri ale inteligenţei mondiale aici, copii care realizează minuni cu minţile lor, oameni care au patentat invenţii, cercetători geniali, profesori extraordinari, medici semizei, afacerişti integri, care s-au îmbogăţit de-a lungul anilor conducând afaceri pornite de la zero. Oamenii aceştia trăiesc (încă) aici, dar despre ei nu aflăm prea multe, pentru că sunt neinteresanţi. Pentru marea majoritate a populaţiei, poveştile de succes se rezumă la asistentele de la TV care din nişte ilustre necunoscute ajung să fie vedete, la politicienii care se dezvoltă spectaculos de la stadiul de tractorist la cel de latifundiar multimilionar, la copiii de bani gata, care « sparg » banii părinţilor, la cântăreţii şi cântăreţele care nu au voce, dar au hituri de-o vară şi multe scandaluri în cârcă, la oamenii de afaceri, care din câteva « tunuri » au rezolvat bunăstarea familiei pe încă două generaţii de aici încolo.

             Eu nu văd România  dintr-un vârf de munte, ci din mijlocul unui mare oraş. Eu nu aflu despre ce se petrece în România  citind un singur ziar sau urmărind un singur post de televiziune. Percepţia mea şi părerile mele se bazează pe o multitudine de informaţii, pe care le primesc din diverse surse. Am răbdarea şi obiectivitatea necesare unei analize proprii a celor ce se petrec aici. Nu împărtăşesc optimismul celor care declară că lucrurile se mişcă bine. Lucrurile nu se mişcă deloc, sau cel puţin nu se mişcă pentru cei mai mulţi dintre noi.   

          Probabil că aţi auzit de Piramida lui Maslow. În 1954 un psiholog umanist american  a avut strălucita idee de a ierarhiza trebuinţele umane. Astfel a apărut celebra piramidă structurată pe 5 niveluri, cu o bază largă, asigurată de imperiozitatea satisfacerii trebuinţelor primare (nevoi  fiziologice și de siguranță), proprii tuturor indivizilor, ca, mai apoi, satisfacerea trebuințelor de ordin superior (începând cu trebuința de apartanență) să se îngusteze,  spre vârf, cu satisfacerea trebuinţei de auto-realizare, mult mai puțin presantă și specifică fiecărui individ în parte.

          Veţi gasi imaginea piramidei la finalul postării. Dacă o veţi analiza cu atenţie, veţi observa că cei mai mulţi dintre oameni s-au oprit pe treapta ei inferioară . Unii dintre ei ating puţin şi treapta a doua, pentru că au nevoie de o siguranţă a locului de muncă, a corpului şi a proprietăţii. Cât despre moralitate, familie şi sănătate... mda, aici aş putea scrie multe şi mărunte. Haideţi să discutăm puţin despre familie , sănătate şi moralitate. Ne-am modernizat, ne-am deschis şi am concis că bucata aia de hârtie care atestă formarea unei familii nu mai este importantă. Noi, ăştia care ne-am luat “cu acte” suntem retrograzi şi dacă mai şi insistăm să nu divorţăm la primul hop, apoi chiar că suntem nişte bătuţi în cap. Sănătate? Multe spitale s-au închis, mulţi medici au plecat iar cei care au rămas sunt prea puţini pentru puhoiul de bolnavi, nu mai mergem la medic pentru consult şi reţetă, atâta timp cât există remedii naturiste pe toate gardurile, mâncăm gunoaie frumos ambalate, fiindcă UE zice că doar gunoaiele au voie  pe rafturile magazinelor, elevii nu mai fac sport fiindcă nu e timp pentru aşa ceva la şcoală, cei de vârsta mea sunt zmei-paralei şi ajung la un medic abia la primul “au!” iar pensionarii... ei bine, pensionarii pot muri, că oricum sunt prea mulţi şi cocoşează bugeţelul ţărişoarei.

          Despre moralitate aş putea vorbi de asemenea mult şi bine. Iată definiţia moralităţii: “MORALITÁTE s. f. Însușirea a ceea ce este moral ; natura, caracterul, valoarea unui fapt, a conduitei unei persoane sau a unei colectivități din punct de vedere moral. ♦ Comportare, conduită, moravuri în conformitate cu principiile morale; cinste, bună purtare. – Din lat. moralitas, -atis, fr. moralité. “ Sursa: DEX '98 (1998) 

          În ultimii ani s-a cimentat bine de tot ideea că cinstea şi buna purtare sunt pentru fraieri. Dacă doriţi, mă puteţi combate, dar eu îmi păstrez părerea. Cam atât despre moralitate. Norocul meu este că există printre cei pe care-i cunosc foarte mulţi oameni fraieri şi mai mult nu vreau să zic.

          Am scris până acum despre cele două trepte inferioare ale Piramidei lui Maslow. Cele trei trepte superioare sunt cu dichis. Vă las pe voi să decideţi câţi oameni din jurul vostru au nevoie de iubire, apartenenţă/ stimă/dezvoltare de sine.

          Eu ştiu doar care au fost tendinţele ultimului sfert de veac :

-         oamenilor li s-a inoculat ideea că nu au nevoie de iubire, ci de sex

-         apartenenţa la poporul român sau la o comunitate română este ruşinoasă, pentru că au zis unii “câh!” atunci când am solicitat vize, aşa că mai bine uităm de unde am plecat, uităm ce însemna pentru bunicii noştri să fie români, uităm de toţi şi de toate fiindcă... globalizarea e mai fancy. Deocamdată nu ne mai leagă nimic în afară de graniţele ţării şi de limba vorbită. Sentimentele au dispărut, iniţiativele sunt slăbuţe spre deloc.

-         stima de sine trebuie redusă la un nivel minim, pentru că numai aşa devenim o masă de manevră, respectul din partea celorlalţi este anacronic, nevoia de unicitate este tratată cu « 112, nino-nino ! »  şi marginalizare , cât despre încredere... nici nu are rost să o aducem în discuţie

-         dezvoltarea de sine este o bătălie care ţine uneori câte-o viaţă întreagă şi pe care puţini au curajul să o poarte. Nu mă refer aici la acea dezvoltare prin completarea studiilor ( vorba uneia dintre cunoştinţele mele: “În ziua de az’ tăt prostu’ face-o facultate...”) sau prin participarea la seminarii pozitiviste. Dezvoltarea de sine ţine de introspecţie, de o analiză obiectivă  a potenţialului propriu, de luarea unor decizii dificile, de renunţare, de altruism, de desprindere, de consecvenţă întru bunătate şi construire. Platitudinile mă enervează grozav, mai ales dacă le aud sau citesc la alţii, aşa că prefer să-mi formez propria părere despre dezvoltarea mea personală în situaţii concrete, căscându-mi ochii şi urechile la cei dezvoltaţi din jurul meu, fiindcă nu mi-a fost niciodată greu să recunosc meritele altora.

Scriam la început că ţara ne vrea ignoranţi, bolnavi şi morţi. Ştiţi că nu mă refer la ţară ca patrie. Mă refer la cei care şi-au revendicat ţara asta, nişte hrăpăreţi lipsiţi de suflet, fără nicio urmă de moralitate, cu creierele defecte, lipsiţi de viziune, dar persuasivi nevoie mare. Ei sunt oameni care nu au încotro pentru ceea ce au devenit. Ei nu ne merită pe noi, aşa cum nu-şi merită bunăstarea. Mai presus de toate, ei nu ne merită copiii. Avem copii extrem de inteligenţi, lipsiţi de frici şi angoase, veseli, prietenoşi, calmi, cu spirit întreprinzător, curioşi şi deschişi la nou, pasionaţi de tehnologie, comunicare, multilingvism şi călătorii, independenţi şi, de cele mai multe ori, respectuoşi cu cei care le merită respectul. Mai presus de toate, copiii noştri sunt extrem de combativi şi de analitici. Mulţi dintre cei de vârsta copilului meu şi-au format o părere destul de clară: ţara lor e minunată şi numai bună de părăsit.

     Nefiind răzbunătoare din fire, îmi pot ierta ţara pentru că mă vrea ignorantă, bolnavă şi, într-un final, moartă. Pot să fiu o oaie bleagă, aşa cum au fost şi alţii înaintea mea. Nu pot însă ierta un singur lucru: că ţara asta nu ne iubeşte suficient de mult copiii încât  să le ofere aici ceea ce vor căuta peste câţiva ani printre străini.