marți, 8 iulie 2014

Da’ muieţi-s posmagii?

În cea mai mare parte a vieţii mele de până acum am fost grasă. Poate că exagerez puţin, nu am fost o grasă “curgătoare”, dar nici nu am fost fotomodelă, decât câţiva (puţini) ani. Anii în care am fost slabă au fost acei ani de chinuială, în care nu mâncam din cauză că eram studentă într-un oraş fără cantină studenţească. Mâncam puţin şi prost, pentru că nu ştiam să gătesc şi nici bani prea mulţi nu aveam la dispoziţie.
             Perioada din viaţă în care am fost slabă de tot a fost aceea în care munceam câte opt ore pe zi, după care mergeam s-o îngrijesc pe Oma mea, care suferise un AVC şi avea nevoie de suport permanent. Timp de câteva luni am mâncat doar cartofi prăjiţi cu ochiuri şi iahnie de fasole ( erau singurele chestii rapide pe care ştiam să le pregătesc).
             Imaginaţi-vă o viaţă plină de supărare cauzată de absenţa unei siluete de invidiat. Psihicul omului e o ciudăţenie: degeaba duci o existenţă apropiată de perfecţiune, că drăcuşorul din capul tău găseşte cel puţin un motiv de nemulţumire şi nefericire. Ştiţi că am dreptate. Nu există persoană pe care să o cunosc care să nu aibă cel puţin un regret, o neîmplinire, un complex de inferioritate, o ... ceva care să o scoată din sărite câteodată. Eu zic că e bine aşa. Ar fi plictisitor să fim cu toţii fericiţi tot timpul. De aceea nu-i apreciez în mod deosebit pe îndemnătorii consacraţi. Îndemnătorii sunt cei ai căror citate despre fericire şi Zen îmi sar în ochi ori de câte ori deschid laptopul şi mă conectez la www.
             În afară de cei mai sus pomeniţi a apărut un nou curent : ăla cu « Acceptă-te aşa cum eşti!”. Am stat eu puţin şi m-am gândit la toate femeile  ( bărbaţi aproape deloc, pentru că ei n-au nicio treabă cu acceptarea, niciun stres legat de aspectul fizic) care apar la televizor sau prin ziare urlând ca descreieratele că ele îşi iubesc corpul aşa cum este el şi că ne impun şi nouă, privitorilor descumpăniţi, acelaşi respect, pentru că aşa vor ele. Noi suntem nişte tâmpiţi, care încă nu le-au văzut despuiate, dar în cazul în care le vom vedea, trebuie să fim pregătiţi să le respectăm.
             Eu cred că tocmai din cauza celor care ţin cu tot dinadinsul să ne impună atât de agresiv acceptare, toleranţă şi alte chestii creştineşti în ceea ce-i priveşte pe ei şi particularităţile lor s-a ajuns la împărţirea în tabere: graşi contra slabi,  celulitici contra non-celulitici, vegani/vegetarieni  contra omnivori, sportivi contra comozi şi lista ar putea continua.
             Cel mai tare mă deranjează modul şocant în care aleg unii să-şi împrăştie prin lume punctul de vedere.
             Am văzut cândva fotografii cu corpuri de femei care erau însărcinate sau născuseră de curând. Titlul nu era relevant, aşa că am clickăit neştiind ce urmează să văd. Nu intru în amănunte, pentru că prea multe nu sunt de spus. Ideea mi s-a părut proastă în acel moment, pentru că nu ştiu de ce a fost nevoie de acele fotografii. Femeile sunt cele care rămân gravide şi nasc copii de când lumea. Corpurile lor suferă modificări mari pe parcursul celor nouă luni de sarcină. Da, apar kilogramele în plus, picioarele umflate, vergeturile, sânii lăsaţi, îngroşarea taliei. Până aici, nimic nou. Rămâne totuşi întrebarea: de ce trebuie să-şi expună unele femei corpul în fotografii pe care le poate vedea tot mapamondul? Pentru că acceptarea! Pentru că anti-size 0! Pentru că ...
             Stau eu acum strâmb şi judec drept: când au început să nu mai fie respectate femeile gravide, grase, cu vergeturi şi ţâţe umflate de lapte? Nu cumva e o isterie artificială? Ba da, pentru că unii oameni se plictisesc înfiorător şi inventează subiecte şocante, pentru a ieşi puţin din apatie.
             Urmează povestea cu grasele care-şi urlă fericirea . În primul şi în primul rând un om gras nu este mulţumit cu corpul lui. O ştiu, cunosc senzaţia, pe mine nu mă poate păcăli nimeni. Nu este vorba de o nemulţumire strict estetică, ci despre una fizică. Dacă eşti grasă, nu te poţi mişca uşor, te dor toate încheieturile, nu te poţi apleca, nu te poţi îndoi, mişcările ţi-s limitate, respiri greu după efort, transpiri mai mult decât alţii, spatele te doare aproape mereu iar picioarele ţi-s suprasolicitate în timpul mersului. Dar grasele care apar la televizor, îmbrăcate cu haine mulate, care le lasă la vedere fiecare milimetru din corp, sunt bine machiate şi coafate, au un cap de păpuşă şi un zâmbet încrezător atunci când îmi spun mie că trebuie să mă simt bine în corpul meu. Le înjur de fiecare dată în gând. Nu am nevoie de sfaturi şi păreri zâmbitoare din partea lor, aşa cum nu am nevoie să ştiu cât de încântate sunt ele de corpul lor gras. Sunt o grasă şi nu pot fi păcălită !
             În extrema cealaltă sunt slabii care ne privesc pe noi, graşii, cu condescendenţă, explicându-ne cum ar trebui să procedăm. E o nebunie : săli de fitness, cocktailuri de energie sănătoasă, mâncare din frunze şi seminţe, jogging pe distanţe mari, mişcare, mişcare, sport, sport, abdomene, fără mâncare, nutriţionişti ( á propos ; nutriţionistele care dau sfaturi la televizor sunt grase ca şi mine), din nou seminţe de prin Asia, băuturi verzi, cu alge şi chestii mucilaginoase iar la final... corpuri sculptate, îmbrăcate cu chiloţi şi bustiere.
             Nu mai vreau să văd nici aşa ceva. Eu nu pot face sport, nu am făcut niciodată sport şi nici nu voi face vreodată sport. Sunt leneşă, am plămânii slabi şi un menisc operat. Pot cel mult să merg pe jos, fără să întind coarda prea tare însă. Am mers de câteva ori « la sală », unde am ales Zumba. M-am chinuit îngrozitor într-o sală mică, mică de tot, alături de alte tipe care nu erau deloc fericite ( reclamele sunt nişte tâmpenii), transpirau abundent, ca şi mine, iar după câteva şedinţe epuizante am constatat că nu mă simt nici mai suplă, nici mai motivată, nici mai bucuroasă, ci dimpotrivă, mi se dublase ca volum genunchiul operat şi am umblat vreo două luni cu bandaj elastic, pentru a-mi mai ostoi durerile. Cam atât despre sportul făcut de mine.
             Cât despre dieta echilibrată... poate într-o altă viaţă. Femeile  care au timp să-şi pregătească “gustărele sănătoase” de şase-şapte ori pe zi, ori nu au familie şi serviciu, ori sunt femei-minune. Cea mai eficientă dietă în cazul meu este înfometarea. Scurt, clar, cuprinzător: ÎNFOMETAREA. Restul balivernelor cu “mănâncă orice vrei, oricât vrei, oricând vrei, cu condiţia să...” nu le mai bag în seamă de foarte mult timp. Toate vedetele care se piţiponcesc pe la televizor, afirmând că mănâncă orice poftesc, având o siluetă de invidiat, mint. Pe una singură am auzit-o recunoscând faptul că a slăbit foarte mult pentru că nu a mâncat aproape nimic. Piţipoanca respectivă mi-a câştigat respectul, fie chiar şi numai pentru faptul că n-a încercat să mă păcălească.
             În general, m-am săturat de oamenii care sunt mai deştepţi decât noi ( proşti, graşi, slabi, nefericiţi, nerealizaţi financiar, necăsătoriţi, şomeri) şi care apar la televizor, pe internet, în rafturile librăriilor, la chioşcurile de ziare, spunându-ne cum trebuie să ne simţim, cum trebuie să gândim, cum trebuie să facem şi să dregem.
             Vedeţi voi, din cauza lor s-a tâmpit lumea pe Terra. Oamenilor le este lene să gândească, să-şi inspecteze singuri-singurei mintea şi sufletul, să caute soluţii la îndemână şi potrivite lor. Uite-aşa au apărut “înmuietorii de posmagi” care, cu zâmbetul pe buze, îţi spun ţie, prostule şi amorfule, cum trebuie să te simţi şi ce ai de făcut. Culmea nu este că te agasează dându-ţi sfaturi, ci că îţi garantează fericirea. “Eşti grasă şi nefericită? Nu-i nimic, fă ca mine şi îţi garantez că te vei simţi muuuuult mai bine. Desigur, eu sunt plătit(ă) ca să joc teatrul ăsta ieftin, dar pe tine nu te costă nimic să te laşi fraierit.”

             Sunt în concediu şi am avut timp să mă gândesc la toate lucrurile astea, care-mi stăteau fragmentat pe suflet. Am hotărât nu să mă accept aşa cum sunt, ci să încerc să schimb în bine ceea ce-mi displace, cu eforturi pe măsura dorinţelor mele, prin mijloace la îndemâna mea, pentru că nimic   nu-mi place mai mult la mine decât mintea pe care mi-au dat-o părinţii şi străbunii mei şi de care am grijit până la vârsta asta. Eu una am de gând     să-mi folosesc creierul, liberul arbitru, propria voinţă şi imaginaţie. Nu cred că vreau să mai aud pe nimeni spunându-mi cum ar trebui să mă simt şi ce ar trebui să fac. Oamenii productivi, buni pentru lumea din jur, sunt cei care-şi folosesc bogăţia cea mai de preţ care le-a fost dată: Raţiunea.

2 comentarii: