Şeful

Dacă tot am început sa vă  povestesc despre locurile mele de muncă, ţin neapărat să-mi aduc aminte şi de cel de-al doilea loc de muncă al meu.

             Am plecat aşadar de la casa de schimb valutar şi am început, cu traista­-n băţ, să-mi caut un alt loc. Norocul meu a fost că am aflat în timp util că la o cooperativă meşteşugărească se caută secretară vorbitoare de germană. Fără niciun fel de speranţe m-am prezentat la interviul de angajare. Ţin minte că a trebuit să traduc din română în germană un text scurt, ceva scrisoare adresată partenerilor de afaceri. În cooperativa respectivă se produceau în serie haine pentru femei. Se derulau  contracte cu Germania, Elveţia şi cu Austria.

             La vârsta pe care o aveam nu aveam cunoştinţe de germană scris-citit. Vorbeam  bine,  fluent, dar habar nu aveam de scris, cât despre corespondenţa comercială... nu cred că vreau să vă spun nimic. Una dintre sarcinile mele de serviciu era traducerea documentaţiei tehnice. Tighele, tivuri, şteiuri, cusături de toate felurile- eram terorizată şi mă durea stomacul de frică.

             Dragii mei, am avut un noroc enorm şi în perioada aceea a vieţii mele astrele s-au aliniat exact cum trebuia. Am fost angajată pe baza discuţiei pe care am purtat-o în ziua interviului cu patronul unei firme din Viena, care s-a declarat încântat de conversaţia avută cu mine, comunicându-i şi viitorului meu şef impresia pe care i-am  lăsat-o. Plâng destul de greu, dar amintirile pe care le am din acele vremuri îmi provoacă oleacă de nostalgie plângăcioasă.

             Oamenii cu care am lucrat în următorii zece ani ai vieţii mele erau diametral opuşi celor cu care am avut de-a face în primul meu an de om al muncii.

             În toată cooperativa respectivă , care în afară de personalul TESA număra vreo trei sute de muncitori, exista cred o singură persoană cu studii superioare. Ceilalţi erau absolvenţi de şcoli profesionale. Maiştri, şefi de secţie, muncitori, toţi erau calificaţi în meseria de croitor. Până şi şeful meu era croitor. Un om în vârstă, care n-a uitat niciodată de unde a plecat. Funcţia pe care o avea le-o datora muncitorilor, pentru că era ales în funcţie de ei, nu era numit de altcineva. O să încerc să nu-l idealizez, pentru că a avut şi el păcatele lui, dar o să-l descriu din perspectiva mea subiectivă, pentru că aşa mi se pare cinstit faţă de el.

             Domnul C. nu era o persoană fină, era chiar destul de direct şi niţel grobian când situaţia o impunea. Era însă extraordinar de cinstit faţă de noi şi nu era deloc zgârcit în a ne lăuda când meritam. La început, a fost puţin cam rezervat şi sceptic în ceea ce mă priveşte. Eram chiar mai tânără decât copiii lui, o “fătucă” habarnistă şi speriată de bombe. Nu aveam voie să greşesc nici măcar cu o virgulă textele pe care mi le dădea la tradus, bătut la maşină şi transmis prin fax. Nu prea aveam voie să-mi exprim părerile personale. Nu aveam voie să comentez în timpul şedinţelor. Trebuia să tac şi să bag la cap. Aşa am şi făcut. Am tăcut o perioadă destul de lungă. Am pus mâna pe dosarele vechi şi am învăţat termeni de specialitate. Aş putea traduce chiar şi acum, după atâţia ani, orice documentaţie tehnică din domeniul industriei uşoare. Am citit toate dosarele de corespondenţă. Stăteam acasă seri la rând, citind, luându-mi notiţe, exersând, învăţând să mă exprim corect în scris. Mi-a fost foarte greu, nu vreau să vă mint, dar cu atât mai mândră m-am simţit de fiecare dată când partenerii străini mă tratau de la egal la egal.

             Au fost momente de criză, în care în producţie apăreau erori şi întârzieri. Imaginaţi-vă că o greşeală de 1 centimetru în sala de croi dădea peste cap un lot întreg de vreo 5-6.000 de fuste sau de jachete. O setare greşită a maşinilor de tighelit putea compromite 4.000 de pantaloni. Tehnicienii străini le transmiteau firmelor-mamă problemele apărute. Se lăsa cu  sancţiuni, cu nervi şi cu stres. Cei din străinătate refuzau să plătească facturile emise de noi, pe motiv de neconcordanţă a produselor cu specificaţiile tehnice. Discutăm despre sume foarte mari, de ordinul câtorva mii sau chiar zeci de mii de mărci sau de euro. Salariile muncitorilor erau plătite din banii respectivi. Se lucra în două schimburi, uneori se lucra şi noaptea, alteori se prelungea lucrul pînă sâmbătă, daca termenele de livrare o impuneau. Oamenii munceau mult, dar salariile erau pe măsura eforturilor lor. Uneori se plăteau şi premii motivante.

             Revenind la momentele de criză: şeful meu de atunci nu accepta şi pace ca facturile să nu fie plătite, chiar dacă existau reclamaţii. Se certa cu străinii, încerca să le explice că greşeli au existat de ambele părţi, că muncitoarea de la maşina de cusut nu-i vinovată pentru că că nu ştiu cine din Germania a greşit o cifră în documentaţie. Se certa cu nemţii ca la uşa cortului, prefera să-şi asume o parte din vină, făcea tot posibilul să scoată banii, ca să poată fi plătite salariile muncitoarelor obosite şi încercănate de atâta muncă. Şeful meu de pe atunci nu striga niciodată la muncitori. Îi aduna uneori pe şefii de secţie în biroul lui şi le mai trăgea câte o săpuneală, dar nu le tăia din salarii, nu-i sancţiona, nu-i retrograda. La finalul şedinţelor erau cu toţii împăcaţi , cu “mea culpele” făcute, pregătiţi să se reapuce de lucru. Trebuie să recunosc că admir mult stilul ăsta tranşant, scurt, de a rezolva problemele. Omul simplu nu-şi pierde vremea filosofând prea mult, prelungind agonia unei tensiuni ivite, completându-şi lista neagră cu numele celor cărora urmează să le poarte pică încă vreo sută de ani de aici încolo. Omul simplu bate cu pumnul în masă, zice ce are de zis, după care revine la sentimentele iniţiale nealterate.

             Am învăţat multe de la şeful meu, dar şi de la colaboratorii din străinătate. Am învăţat să-mi păstrez respectul faţă de oameni chiar şi în situaţii-limită. Am învăţat că o croitoreasă cu opt clase de şcoală primară poate fi o mare doamnă, dacă este tratată ca o doamnă. Am învăţat că dacă vorbesc frumos cu oamenii s-ar putea să am surpriza de a mi se răspunde la fel de frumos. Am învăţat că orice problemă poate fi rezolvată pe cale amiabilă dacă există deschidere către dialog. Am învăţat că munca cinstită este răsplătită pe măsură. Am învăţat că există locuri în România în care oamenii lucrează precum nemţii: cu conştiinciozitate, cu exactitate, cu dorinţa de a-şi mulţumi partenerii de afaceri.

             Da, am avut noroc de data asta: am avut de la cine învăţa. Am învăţat să nu dau vina pe alţii pentru eşecurile sau greşelile mele. Am învăţat să-mi casc ochii şi urechile înainte de a-mi căsca gura. Am învăţat că străinii nu au niciun fel de prejudecăţi faţă de români şi că mascarada din presă e o făcătură. Am învăţat că a-ţi face bine munca pentru care eşti plătit presupune un consum nervos şi fizic destul de mare.

             Am mai învăţat că greşeala este omenească şi niciunul dintre noi nu este scutit de comiterea unor erori. Depinde însă de percepţia noastră, dar şi de reacţiile celor din jur dacă ne punem ştreangul în jurul gâtului de ruşine sau dacă ne tragem o palmă peste frunte, înjurăm scurt, cu nerv, după care ne reapucăm de muncă. În cei zece ani cât am lucrat printre croitori mi-am tras câteva palme peste frunte, dar uitându-mă în urmă constat cu zâmbetul pe buze că tare bine mi-au mai prins...