Terapia prin cuvinte urâte

Când eram copil, aveam tot timpul în ghiozdan un caieţel cu expresii frumoase. Erau vocabulare cu foi lucioase, cu liniile acelea verticale, albastre, care despărţeau paginile în două. Caieţelele erau învelite în coperţi transparente, cu etichete şcolare lipite în colţul din dreapta, jos. Îmi scriam numele cu cerneală şi aveam mereu grijă să nu le fac urechi de măgar purtătoarelor de cuvinte alese.

          Ţin minte şi acum biblioteca mea din camera în care mi-am petrecut atâţia ani frumoşi. Aveam foarte multe cărţi, unele potrivite vârstei, altele donate de mama şi de tata, din cauza lipsei de spaţiu din biblioteca din sufragerie. Erau multe cărţi în casa noastră, cărţi care nu doar strângeau praful, ci fuseseră toate citite cândva, de cineva. Am învăţat de mică să ating frumos coperţile şi paginile cărţilor. Le mângâiam de parcă s-ar fi transformat în pulbere la o mişcare greşită. Le-am numerotat, în ordinea alfabetică a autorilor şi a titlurilor, semnându-mă pe prima pagină. Le drăgăleam, le îndreptam filele şi le aşezam frumos în picioare în bibliotecă. Nu-mi prea păsa de hainele pe care le zvârleam, spre disperarea mamei, aiurea prin dulapuri şi sertare. Îmi păsa un pic de jucării, pe care le aglomeram în sertarul cel mare de sub pat. Altarul meu personal era biroul, pe care şi în care-mi aranjam rechizitele , caietele şi cărţile. Era colţul de lângă fereastră acela în care mi-am petrecut cele mai frumoase, dar şi cele mai agonizante clipe. Vedeţi voi, îmi era frică de matematică, fizică şi chimie. Îmi era atât de frică, încât îmi doream să mă îmbolnăvesc înainte de un test mai serios sau înainte de vreo teză. Mi-au trebuit ani şi ani de zile ca să pricep că nu era din vina nimănui lipsa mea de apetenţă dar şi de înţelegere a materiilor respective. Nu eram născută ca să le pricep şi pace.

          Cuvintele au fost dintotdeauna jucăriile mele preferate. Ele îmi conferă confort şi încredere. Nu mi-e nici frică, nici jenă de ele. Le caut oriunde, le atrag, le găsesc şi le folosesc cu încântare. Iubesc cuvintele mai presus de orice altă unealtă care mi-a fost făcută cadou. Sunt mândră de cuvintele pe care le pot folosi, rostogoli, inventa, îmbucăţi, face, desface, arunca, prinde şi da mai departe. Nu mi-a impus nimeni respectul faţă de ele. Îl aveam în minte şi în suflet dintotdeauna.

          Ţin minte şi acum două expresii frumoase pe care le-am descoperit răsfoind cărţile: “nori efemeri” din “Pe drumuri de munte” de Calistrat Hogaş şi “năframa colilie’ din “Poveşti nemuritoare”. Rezonanţa expresiilor m-a impresionat în acel moment al copilăriei mele, rămânându-mi în cap până acum. Cuvintele frumoase-mi zâmbesc nu numai dintre paginile cărţilor. Cuvintele frumoase-mi mângâie sufletul şi atunci când le aud vorbite de oamenii din jurul meu.

          N-aş vrea să fiu greşit înţeleasă: naivitatea unor expresii banale pe care le întâlnesc zilnic nu mă încântă. Ştiu că este o modă acum să descoperim şi împărtăşim tot felul de chestiuni aşa-zis motivaţionale despre iubire, prietenie, optimism, viaţă şi moarte. Unele expresii au fost gândite de iluştri necunoscuţi, altele au fost scoase de la naftalina unor clasici, fiindu-ne prezentate alături de pozele lor. Recunosc că sunt o preţioasă şi nu mă las impresionată de orice înşiruire de cuvinte. Nu este deloc un semn de răutate din partea mea, este pur şi simplu dorinţa de a citi ceva care să mă reconstruiască pe dinăuntru, care să-mi provoace câte o scânteie a sinapselor, care să mă determine să zâmbesc a surpriză. Este dorinţa simplă a omului care-şi doreşte ca simţurile să-i fie gâdilate şi răsfăţate de cuvinte combinate într-un mod inedit.

          Mi-a trebuit ceva timp ca să pricep de ce în ultimii ani oamenii vorbesc şi scriu din ce în ce mai urât. La început i-am acuzat de superficialitate, incultură, laşitate şi egocentrism. Acum am ajuns la concluzia că este vorba despre o terapie: terapia prin cuvinte urâte.

          Oamenii sunt din ce în ce mai săraci, mai apăsaţi de griji, mai terorizaţi de ceea ce se petrece în jurul lor. Ritmul vieţii este aiuritor, timpul nu le ajunge pentru a se linişti, s-au înmulţit bolile şi bolnavii, s-au înmulţit maşinile şi claxoanele, mărfurile sunt tot mai multe, mai colorate şi mai tentante,  a scăzut numărul locurilor liniştite în care putem şedea şi cugeta, muzica zgomotoasă ne ajunge oriunde ne-am duce, avem multe, multe telefoane care sună neîncetat, chiar şi atunci când încercăm să ne odihnim, putem fi găsiţi oriunde, nici chiar pădurea nu ne mai conferă siguranţa unei ascunzători neştiute de nimeni.

          Dacă tot nu mai e timp pentru fraze lungi, dacă tot nu mai există nervi şi disponibilitate pentru discuţii calme, binefăcătoare, oamenii au comprimat cuvintele, au comprimat gândurile, le-au simplificat, banalizându-le, rupându-le, bătându-şi joc de ele, scuipându-le afară ca pe nişte coji de seminţe. Oamenii înjură. Oamenii scriu urât. Oamenii îi îndeamnă şi pe alţi oameni să vorbească urât şi să înjure. Înjurăturile eliberează. Înjurăturile răcoresc. Vorbele urâte sunt  la îndemâna oricui. Jignirile sunt mai scurte decât complimentele. Trăim pe repede înainte, trebuie aşadar să şi vorbim pe repede înainte. Cuvintele nu mai sunt untul care se topeşte pe felia de pâine prăjită, ele sunt cuţitele care care taie pâinea şi întind untul. Vorbele urâte, scrise sau rostite , înlocuiesc bancurile savuroase care circulau în urmă cu peste 25 de ani. Nu mai facem haz de necaz. Înjurăm cu voce îngroşată şi spatele transpirat de nervi necazul, dar şi pe cel care ni l-a pricinuit.

          Uneori înjur şi eu. Mă înjur pe mine, fiindcă am fost căscată şi m-am lovit sau am spart  obiecte de prin casă. Înjur fiindcă acelea sunt chiar situaţii în care “norii efemeri” şi “năframa colilie”   n-au ce căuta.

          Nu mi-au plăcut niciodată cuvintele urâte, nici combinaţiile urâte de cuvinte. M-am jucat cu cuvintele încercând să obţin.... cum să explic eu, ca să vă puteţi imagina relaţia mea cu  cuvintele....încercând să obţin dulceaţa perfectă din petale de trandafir, servită alături de un pahar cu apă rece de la pompa din curtea casei bunicii mele de la Rădăuţi.

          Pe când eram în clasa a VIII-a am scris o fabulă, pe care am cărat-o după mine ori de câte ori m-am mutat şi viaţa mi s-a schimbat. Vă rog să o citiţi nu pentru că ar fi o fabulă nemaiîntâlnită, ci pentru că este un exemplu de joc al meu din copilărie. Mai mult  decât atât, am să vă dezvălui un secret: morala nu a fost scrisă de mine, ci de tatăl meu, pe care cancerul mi l-a luat şi dus în vara aceluiaşi an în care am scris fabula. Fabula asta este ultimul joc pe care l-am jucat împreună cu tata.

GĂRGĂRIŢA ALPINISTĂ

O gărgăriţă tânără şi foarte pistruiată

A vrut ca să se urce-odată

În vârful unui mic copac,

Barem, pe-al unui roşu mac.

Şi vru să zică pistruiata aia.

Că vrea s-ajungă sus, pe Himalaya.

Şi toţi o-nconjurară,

O admirară,

O râzgâiară, o sărutară.

Iar toată tinerimea, invidioasă, o bârfea:

-Fugi, bre, d-aci, n-ajunge nici colea!

Dar gărgăriţa se umflă în pene

Şi-şi începu urcuşu-alene-alene.

Nici o juma’ din drum ea nu făcu

Şi dura-dura, ea la loc căzu.

Toată mulţimea începu să murmure,

Iar adunarea cea solemnă să se tulbure.

Însă spre uşurarea ei, un gărgăuţ bătrîn

înaintă şi zise trist:

-         Cum vrei s-ajungi în vârf făr’echipament

de alpinist?

MORALA:

Morala-i simplă, cam pestriţă        

Pentru o mică gărgăriţă,

De minune ea se potriveşte

La cel ce n-are, dar doreşte.

De laudă e faptul s-ajungi mai sus,

Dar de puterea-i mică şi s-a dus

Şi de nu poţi în ruptul capului       ,

Vezi-ţi atunci de lungul nasului!