sâmbătă, 28 decembrie 2013

15 lei

Un nou scăndăluţ de incriminare a jigodiilor din învăţământ. Tone de scuipaţi, uimiri sfioase, îngrijorări feciorelnice ale părinţilor care încă nu au copii la şcoală, îndemnuri la linşaj mediatic, execuţie în piaţa publică, comparaţii între Bucureşti şi “provincie” din punctul de vedere al pretenţiilor profesorilor, oftat de uşurare al celor care “au scăpat” de asemenea nemernicii odată cu plecarea din România, dar, mai presus de toate, isteria de-a dreptul comică a unor bloggeri/formatori de opinie care nici nu mai pot respira de atâta indignare în timp ce-şi postează crizele pe bloguri, Facebook şi pe unde mai apucă.
          O învăţătoare din Bucureşti e nemulţumită de cheta pe care au făcut-o părinţii de Crăciun. Poveste simplă, care nu e deloc nemaiîntâlnită. Noutatea este aceea că nervii învăţătoarei au fost filmaţi cu un telefon mobil de către un părinte. Filmarea a ajuns unde trebuia şi gata “Breakin’news-ul” dintre sărbători. Adevărul este că o asemenea ştire mă mai trezeşte din letargia provocată de ştirile despre tăiatul porcilor şi chefurile cu crăciuniţe sexy şi mii de euro din cluburile de fiţe. Aştept cu nerăbdare şi altfel de ştiri, ştiri din acelea de interes general, cum transmit posturile de ştiri din străinătate. De aceea mă mai uit la CNN, mă mai uit la RTL, ca să scap de accidentele de maşină, porci tăiaţi, blocuri explodate, cocalari şi piţipoance de “Bamboo”, politicieni pe care pocnesc cămăşile şi care râgâie cu miros de usturoi între două legi votate.
          Părerea mea este următoarea: filmarea cu telefonul mobil, dintr-o pornire de justiţiar pe cont propriu, este o mare nemernicie. În situaţia în care în acea sală de clasă erau o învăţătoare şi mai mulţi părinţi pe care respectiva-i punea la colţ, discuţia se putea încheia în favoarea părinţilor, cu condiţia ca acei părinţi să deschidă gurile şi să vorbească răspicat. Atâta doar că, prin tonalitatea vocii şi prin ritmul aiuritor cu care vorbea, învăţătoarea i-a dominat clar. Se aude câte un piuit jalnic, de justificare, scos de cineva care îndrăzneşte să se plângă de numărul mare al “beneficiarilor” cadourilor şi de suma prea mare de strâns. Ce atâta tevatură: părinţii sunt oameni în toată firea! Atât au putut face? Să filmeze cu telefonul mobil? A fost singura soluţie pe care au găsit-o? În cazul ăsta mi-e milă de ei. Mi-e milă de-adevăratelea.
          Ai o nemulţumire? Te enervează cineva? Ţi se face o nedreptate? Deschide gura şi vorbeşte! Fă scandal! Nu filma, dom’le, cu telefonul mobil! Lasă televiziunile şi ziarele şi bloggerii să-şi caute propriile subiecte de ştiri. Lasă organele de justiţie să asculte telefoanele şi să organizeze flagrantul delict. Eşti medic? Rămâi medic, nu deveni poliţist! Eşti economist? Rămâi economist, nu deveni procuror!
          Probabil că învăţătoarei respective i se vor întâmpla lucruri neplăcute. Asta este: în viaţă totul se plăteşte.
          Un singur lucru însă trebuie reţinut: dacă dascălii din ţara asta ar avea salarii decente, asemenea necazuri nu ar mai exista. M-aş bucura ca părinţii să facă front comun cu noi, cei care le educăm şi învăţăm copiii, cerându-le diriguitorilor să ne ridice salariile până la un nivel la care profesia noastră să devină tentantă.
          Pe mine nu mă ajută faptul că toate colegele mele şi toţi profesorii copilului meu sunt la fel de prost plătiţi ca şi mine. Mai şuşotim între noi în ziua în care primim fluturaşul de salariu. Mai oftăm atunci când discutăm despre lucruri pe care nu le putem cumpăra. Dar cam atât. Zâmbim şi încercăm să ne facem plăcute copiilor şi părinţilor, chiar dacă sub zâmbetul nostru se ascunde de cele mai multe ori amărăciunea omului care trăieşte în lipsuri. Am avut o colegă, o dragă şi iubită de colegă, pe nume Voica. Voica nu-şi povestea niciodată năcazurile. Voica era mereu veselă, tonică, dătătoare de bună dispoziţie. Era văduvă şi-şi îngrijea nepoţelele, dar şi pe cei doi părinţi bătrâni şi bolnavi, care depindeau de ea. Voica nu a avut destul timp, poate nici suficienţi bani pentru a-şi vedea de sănătate. Habar nu am de ce nu a ajuns la timp la medici. Voica se bucura de apropierea pensiei. Mai avea puţin şi se putea bucura de timp liber. Voica a murit brusc, iarna trecută şi încă nu m-am obişnuit cu absenţa ei. Era înainte de a se pensiona. Despre ea nu a scris probabil nimeni, pentru că şi-a trăit viaţa frumos, plictisitor de frumos, plictisitor de exemplar.
          Vedeţi voi, aşa suntem cele mai multe dintre noi: nişte Voici care-şi văd de treabă, zâmbind chiar şi atunci când sunt bolnave sau poartă haine de la second hand. Suntem nişte Voici care au suficient simţ al umorului cât să nu izbucnească în plâns când văd cam câţi bani mai au cu două săptămâni înainte de următorul salariu.
          Ieri mai aveam 15 lei pe card. Am zâmbit când am verificat soldul, crezând că după cinciul acela mai este un zero. Nu era. 15 lei. Atât mai am eu până în 9 ianuarie. Partea bună este că am avut suficienţi bani de mers la coafor. Merg de patru ori pe an la coafor.
          Crizele de isterie ale celor care o incriminează pe învăţătoarea din Bucureşti se întind până la noi, toate. Este dureros şi umilitor. Ştiriştii şi bloggerii care câştigă bani frumoşi din asemenea deversări de ură ar trebui să echilibreze balanţa, scriind şi despre noi, Voicile care suntem cele mai sărace dăscăliţe ale Europei.
          Vine un an nou şi eu o să-l întâmpin cu buzunarele goale, dar cu sufletul plin de bucurii şi de realizări. Asta mi-e profesia hărăzită de când  m-am născut. Nu am putut alege. Nu am putut deveni medic, economist, avocat sau afacerist de succes. Merg cu atâta drag la grădiniţă, la copiii mei, că nu mă văd în altă parte decât printre ei. Cei mici nu mi-au spus niciodată că-s săracă, nici urâtă, nici bătrână. Printre ei mă simt bine, mă simt acasă.

          Mai am 15 lei şi vreau să le transmit celor supăraţi pe profesorii din România că mi-e tare milă de ei. Eu nu am simţit şi nici n-o să simt vreodată o ură atât de înverşunată ca a lor. La mulţi ani !

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu