Neglijez
hainele. Şi ele pe
mine. Am avut mereu o nedumerire, care mă preocupă chiar şi acum, la vârsta
bătrâneţii: din două bunici cochete şi o mamă enervant de cochetă, cum am putut
eu ieşi în halul ăsta de... necochetă?
Ca să înţelegeţi mai bine, o să vă
povestesc câte ceva despre bunicile mele şi maică-mea.
Nu exista zi în care să nu le fi văzut
aranjate, mumoase, cu puţin ruj pe botic şi cu buclişoarele aranjate în
oglinda. Erau corect aranjate chiar şi când prestau munci transpirate şi
aburite, din categoria “făcut mâncare”, “călcat rufe cartonate cu aracet,
stropite cu apă scuipată din gură” ( era o practică a timpului şi Oma Coca
scuipa rufele de nu se vedeau...), “ spălat încălţăminte cu noroi la chiuvetă,
cu apă rece”, etc.
Maică-mea mergea toamnă de toamnă la
câmp, cu elevii şi sunt convinsă că era elegantă chiar şi printre rândurile
interminabile de barabule şi păpuşoi. Maică-mea este elegantă şi când doarme,
că poartă nişte cămăşi de noapte din alea de le purtau Gina Lollobrigida şi
Sofia Loren când vroiau ele să fie alese cele mai sexy arătări de pe suprafaţa
pământului.
Sincer, sunt aproape sigură că
bunicile mele şi maică-mea s-au născut elegante. Au apărut pe lume în secunda 0
iar în secunda 1 au început să orăcăie după oglindă, ruj, parfum, pudră şi
bigudiuri.
Nu ştiu ce-oi fi ales eu de pe tăviţă
la tăierea moţului, dar cred că ursitoarele mele erau întoarse cu spatele la
mine, preocupate să bage mâncare în ele, lăsându-mă de izbelişte. Aşa că am
ales anapoda. Măcar de alegeam stetoscopu’
sau banu’... nu aveam la ora asta problemele pe care le am. De m-aş întâlni
acum cu ursitoarele mele, le-aş trage două palme după cap şi le-aş întreba: “A
fost bună haleala la tăierea moţului meu, japiţelor?”
Bine, acum mă liniştesc şi încerc să
fac o incursiune în minunata mea copilărie, pentru a afla sursa răului. Pentru
că e rău să fii femeie cu acte în regulă şi să nu ai nici cea mai mică apăsare
în privinţa aspectului tău exterior.
Povestea mea începe la finele
clasei I.
Era obiceiul să se organizeze serbări
din alea fastuoase, cu public lăcrămos şi copii tremurători de emoţii. Unii
dintre noi făceau diaree din cauza stresului, fiindcă nu ne pălea doar tovarăşa
învăţătoare dacă ne încurcam, acasă ne păleau şi mamele, dacă le făceam de
ruşine.
Eu nu aveam stres cu rolul pe care
trebuia să-l învăţ. Am stat dintotdeauna bine cu memoria, pentru că maică-mea,
după cum v-am mai povestit într-o altă postare, a fost precursoarea ălora de-au
inventat procedeele mnemotehnice. Acuma, drept sa vă spun, procedeele propuse
de maică-mea erau cam sovietice, dar ca orice produse “Made in URSS” erau date
naibii de eficiente. Două palme peste cap, urmate de o încruntătură minunată,
cu sprâncenele perfect pensate, încheiate cu un mârâit scurt, de multe ori
neinteligibil. Credeţi-mă: funcţionează!
Învăţasem rolul, care cred că era
destul de lung, pentru că eu eram ceva şefă peste zânele anotimpurilor. Erau
patru zâne care trebuiau să zică ceva şi eu le ziceam fiecăreia dintre ele câte
ceva. Acuma partea cu zisul nu era cea mai importantă. Partea cu costumele era
cea mai apăsătoare.
În acest moment intervine
dilema mea. Până în ziua serbării respective fusesem cea mai frumos îmbrăcată
fetiţă din câte cunoşteam. Aveam haine cusute, tricotate, croşetate, brodate,
împopoţonate, colorate, înfoiate, reşapate, aveam tot ce se putea avea în
vremurile respective. Mă înfundau bunicile şi mama cu haine care de care mai
minunate, că doar eram mascota lor şi « Ce-o să zică doamnele din
târg ? ».
Na, în ziua serbării bunicile mele şi
cu mama mea au dat-o în bară big time. Am fost cea mai sărăcăcioasă Zână-Şefă din istoria omenirii. Mi-au confecţionat un
costum din pânză albă, de sac, pe care au lipit nişte stele decupate din
ambalaje de la ciocolată sau bomboane. Fusta era lungă, dreaptă, cu elastic în
talie iar bluza era simplă, decupată la gât, cu mâneci lungi, incomode. Arătam
ca o fantomă în mizerie. De fapt, nu, cred că nici măcar o fantomă nu ar fi
acceptat să bântuie îmbrăcată în halul ăla.
Partea cea mai proastă nu a fost că eu
arătam oribil, ci că celelalte zâne arătau superb. Aveau nişte rochiţe cusute
din tot felul de voaluri, în culorile anotimpurilor, cu multe, multe floricele
aplicate pe ele şi purtau pe cap coroniţe superbe. Ţin minte rochia pe care o
purta Zâna Primăvara: verde smarald, croi impecabil, floricele delicioase,
coroniţă de-mi venea s-o prind de cap şi să o bat foarte tare.
Urc pe scenă. Mă postez pe
piedestalul de zână şefă. Le văd pe subalternele mele. Mă uit
la mine şi la fusta mea sac, cu steluţe care deja se dezlipeau. Mă hotărăsc să
fiu tristă. Încep să uit replicile. Mă fâstâcesc şi încep să bălmăjesc
cuvintele. Zic cuvinte care nu aveau ce căuta în strofele pe care le învăţasem
cu atâta sârg. Prestaţia mea a fost cea
mai jalnică iar costumul meu a fost cel mai urât.
În ziua aceea am avut o cădere
nervoasă, hotărându-mă să dispreţuiesc profund hainele. Am decis sa nu le mai
acord importanţa cuvenită.
A fost ziua în care m-am hotărât să nu
mai fiu niciodată o zână. A fost ziua în care visul nu a devenit realitate şi
eu a trebuit să trăiesc mai departe cu
cioburile unei poveşti fără final fericit în suflet.
O, nu-mi
plângeţi de milă, nu sunt nici pe departe o victimă. Sunt doar eu, cea care nu
este o zână, dar care se pricepe foarte bine să scrie poveşti despre şi pentru
zâne. Tricotez chiar şi cuşme pentru zâne. Zânele fac în
continuare parte din viaţa mea. Singurele pe care le-aş plesni cu sete peste
ceafă sunt ursitoarele mele, pentru că nu şi-au făcut deloc bine treaba.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu