Nu aruncaţi cu pietre!

Viaţa m-a învăţat să nu arunc cu pietre, pentru că ele sunt cu efect de boomerang. O să-mi justific afirmaţia prin cel puţin două exemple din viaţa mea de educatoare.

          S-a întâmplat odată ca un băieţel să fie lovit de un alt băieţel cu pumnul în cap. Nu au fost urmări grave, atâta doar că a doua zi băieţelul lovit s-a trezit acuzând dureri de cap. I-a povestit mamei ce se petrecuse cu o zi înainte la grădiniţă. Eu eram de faţă şi am văzut că lovitura nu a fost violentă şi că agresatul nu a plâns, nici nu a acuzat dureri. Considerasem că episodul poate fi rezolvat prin cererea scuzelor de rigoare, care au fost cerute şi acceptate imediat. Atâta doar că mama băieţelului lovit, avocată fiind, a reclamat a doua zi faptul că în urma loviturii primite, băieţelul ei a suferit o traumă fizică majoră. S-a stârnit o oarecare vâlvă, care s-a dovedit a fi până la urmă nejustificată. Băieţelul de atunci este acum elev în clasa a şaptea şi , din câte ştiu, are rezultate şcolare foarte bune.

          La o săptămână după episodul susmenţionat mama venise să-l ducă acasă pe copil, dar înainte de a se urca în maşină s-au oprit în curtea grădiniţei, pentru o tură de joacă pe tobogane. Copilul s-a urcat până sus de tot şi a căzut de acolo, aplecându-se peste gărduleţul de protecţie, rămânând inconştient preţ de câteva clipe. Mama era de faţă. Supravegherea copilului era aşadar asigurată în raport de 1:1, nu 1:30. Mai departe nu comentez.

          Altă generaţie de copii, alt băieţel. Veneam de la plimbare, cu toţi copiii încolonaţi doi câte doi, ţinându-l de mână pe acel băieţel în vârstă de vreo patru ani, ştiind că are obiceiul să o zbughească  la fugă. S-a întâmplat şi atunci: mi s-a smuls din mână, a luat-o la fugă, s-a împiedicat şi a căzut, julindu-şi un obraz de asfalt. Rana arăta urât, dar a fost dezinfectată de asistenta medicală şi s-a vindecat în timp, fără a lăsa urme. Bunica a făcut în acea zi un scandal monstru, despre care nu vreau să scriu prea multe. În acea vară copilul a plecat în vacanţă la mare, cu mama, tata şi bunica. Şi-a spart capul pe un tobogan cu apă, cu mama şi bunica de faţă. A fost nevoie să-l coasă şi a rămas cu o urmă pe sprânceană pentru toată viaţa.

          Alte exemple nu-mi vin acum în minte, dar am ţinut seama de experienţele acestea atunci când i-am rugat pe părinţi, în timpul şedinţei, să evite aruncatul cu pietre. Un băieţel muşcase o fetiţă iar a doua zi, pe hol, o altă fetiţă îi povestea tatălui ei întâmplarea. Tatăl i-a spus fetiţei sale că acel băieţel este un copil rău, afirmaţie pe care a auzit-o mama copilului respectiv. Bineînţeles că s-a întristat. Am abordat subiectul în timpul şedinţei, rugându-i pe părinţi să evite etichetările. Nimeni, niciodată nu poate fi sigur de nimic, atunci când vine vorba despre reacţiile spontane ale copiilor. Chiar şi un copil liniştit de obicei poate face un pocinog, rănindu-şi partenerul de joacă. Chiar şi un copil presupus bine educat poate rosti cuvinte urâte. Chiar şi un copil foarte inteligent poate avea cel puţin odată rezultate şcolare slabe. Chiar şi un părinte foarte implicat în educarea corectă a copilului său o poate scrânti cel puţin odată.

          Nu aruncaţi aşadar cu pietre, zic. Suntem un popor impetuos, cu reacţii foarte vivace. Ar fi cazul să ne temperăm puţin, pentru binele copiilor noştri, care nu sunt doar cetăţeni români, ci şi cetăţeni europeni. Vom fi judecaţi de  Europa prin prisma copiilor pe care-i vom trimite la studii, la muncă sau în concedii peste câţiva ani. Copiii devin ceea ce văd, din fragedă pruncie începând, la noi. Dacă noi înjurăm, vor înjura şi ei. Dacă noi suntem superficiali şi prefăcuţi, există mari şanse ca astfel să fie şi ei la vârsta maturităţii. Dacă noi arătăm mereu cu degetul, acuzându-i pe alţii pentru nereuşitele noastre, le oferim justificarea propriilor lor eşecuri. Dacă noi nu ne facem timp pentru ei, nici ei nu-şi vor face mai târziu timp pentru noi şi vom suferi ca proştii,în tăcere,  dar va fi tardiv.

          Sunt educatoare şi zilele trecute mi-am suflecat mânecile. Colegele mele şi cu mine reprezentăm maturitatea care se apleacă drăgăstos asupra prichindeilor. Noi, împreună cu familiile, trebuie  să-i învăţăm să convieţuiască frumos unii cu ceilalţi. Noi reprezentăm setul de reguli şi măsuri concrete care trebuie luate, nu teoria aceea seacă, de care se pare că muuuuuuultă lume are habar, făcând atâta caz de ea. Teoria este una, practica este alta, da? Poţi citi sute de cărţi, poţi accesa mii de site-uri, dar atunci când te vezi în faţa problemei   s-ar putea să nu găseşti nicio soluţie viabilă.

          În România educatoarele sunt văzute ca nişte dădace prost plătite din cauză că munca lor nu este de o importanţă majoră. Majoritatea părinţilor moderni văd în învăţătoare primul dascăl demn de respectul lor necondiţionat, datorită faptului că-i învaţă pe elevi să scrie, să citească şi să socotească. Viziunea este greşită. Educatoarea îi învaţă să nu muşte, să nu se bată, să asculte înainte de a vorbi, să vorbească  respectuos şi corect, să stea aşezat pe scăunel atunci când se joacă sau mănâncă, să se deplaseze în siguranţă ,  să fie interesat de cărţi , caiete şi rechizite, să nu răspundă  cu violenţă la violenţă, mediind conflictele. Tot educatoarea este cea care-l ajută pe copil să-şi găsească echilibrul interior, chiar şi în situaţiile în care familia nu este capabilă de aşa ceva.

          Nu ştiu cine va citi postarea mea, dar rugămintea mea este de a ne ajuta pe colegele mele şi pe mine, în sensul schimbării viziunii. Repet: noi nu suntem cele în care se pot arunca pietrele atunci când copilul cade şi se răneşte, sau când este lovit de un alt copil, ci suntem cele care ne străduim zi de zi să preîntâmpinăm întâmplările acestea nefericite. Noi suntem cele care plecăm de multe ori capul în faţa părinţilor nervoşi, în loc să-i tragem de urechi pentru propriile nereuşite într-ale educaţiei. Haideţi să lăsăm deoparte prefăcătoria şi să schimbăm ceva împreună. Combaterea violenţei, a ignoranţei şi a abandonului şcolar este puţin cam tardivă în şcoli. Grădiniţa este instituţia în care începe formarea oamenilor de care am vrea noi să fim  înconjuraţi la bătrâneţe.

          România ar trebui să lase piatra să-i cadă din mână, pentru că pietrele aruncate indiferent în cine sau în ce direcţie nu rezolvă problemele, nu ne cizelează, nu ne fac cinste, ci ne duc înapoi în timp, în vremurile în care diferendele erau negociate cu furcile, coasele şi topoarele pe masă. Eu zic că putem mai bine de atât.