duminică, 15 septembrie 2013

De ce Roşia Montană? Din egoism!

Azi m-am alăturat şi eu protestatarilor din Piaţa Unirii, Cluj-Napoca. M-am dus acolo în deplină cunoştinţă de cauză, nu mânată de mulţime, nici de convingerile altora.
          Stăteam eu acolo ascultându-i pe oamenii care vorbeau la microfon şi mă gândeam : dacă ar fi să mă întrebe cineva de ce am mers acolo, ce i-aş răspunde ?
          Eu m-am dus acolo din pur egoism, nu fiindcă aş fi vreo idealistă. Idealismul e preţios şi eu sunt prea săracă pentru a mi-l permite.
          În primul şi în primul rând, îmi place foarte mult natura şi sunt foarte supărată când o văd murdară şi distrusă. Am fost dintotdeauna o mare « devoratoare » de păduri foşnitoare, cu pâraie curate , cu ciuperci ascunse bine şi cu fructe de pădure surprinzătoare. Nu văd prea bine şi de aceea mi s-a dezvoltat foarte mult simţul olfactiv- bine, bine, sunt un fel de căţel- aşa că-mi place mult să respir aer curat.
          Anul 1986 m-a prins în Bucovina mea, la graniţa cu Ucraina. Cernobâlul nu era foarte departe de noi. Am o vagă  idee despre catastrofele ecologice. Am avut un tată care a murit de cancer, cu plămânii ferfeniţă din cauza metastazelor, în vara lui 1987. Mă gândesc că poate ar fi reuşit să mai trăiasca şi să-şi cunoască ginerele şi nepoata, dacă oamenii ar fi fost mai precauţi acolo, la Cernobâl.
          Îmi place şi istoria, chiar foarte mult şi respect neamurile pământului care-şi conservă şi fac cunoscută propria poveste de peste veacuri şi milenii. Trăim vremurile pe care le trăim şi un strop de istorie bună, adevărată, este balsam pentru sufletul unui popor amărât. Părerea mea este că există locuri şi evenimente care merită a fi păstrate vii cu orice preţ. Trecutul bun şi valoros nu poate fi înlocuit de prezent. Punct.
          Ultima dovadă de egoism pur este aceea că nu vreau să fiu ca tatăl meu, ci vreau să ajung să o văd pe fiică-mea căsătorită şi vreau să mă joc cu copilul/copiii ei. Dacă n-o să inhalez cianură, există şanse să apuc zilele acelea.
          Gândindu-mă la traseele pe care le-au urmat înaintaşii mei, care erau din multe, multe neamuri ale pământului, găsindu-şi adăpost în ţara asta în care m-am născut, mă gândesc că ar fi păcat să nu respect eforturile lor de a ajunge şi de a rămâne aici. Eu am rămas aici pentru că aşa am vrut eu, alegând să nu plec . Se pare că există un magnetism al ţărânei ăsteia, care fixează definitiv  aici amalgamul meu de sânge. Nu, nu sunt o venetică, nici vreo vinitură adusă de vânt. Sunt ... eu, rezultatul sosirii unor oameni din toate colţurile Europei, oameni care şi-au făcut aici un rost şi care au trăit din muncă cinstită.
          Amalia m-a întrebat într-o zi daca nu ar fi mai bine să plecăm de aici “ dacă încep ăştia să toarne cianură”. Eu nu vreau să plecăm. Eu nu vreau să toarne ăştia cianură şi nici nu vreau să distrugă istoria locului. Vreau să rămânem aici şi de va fi vreodată ca Amalia să plece departe de noi, îmi doresc să îmbătrânesc într-un loc neotrăvit , în care să-mi aştept nepoţii în vacanţele de vară.

         
 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu