joi, 22 august 2013

Umilinţele şi autovictimizarea , o modă la români

Astăzi mi-a căzut privirea pe articolul acesta .
 Prima mea reacţie a fost: “ 2.500 lei??!! Eu n-am avut în viaţa mea atâţia bani pe card.” Câştig 1.100 lei în fiecare lună, bani care ajung atât de puţin timp, încât uit uneori că i-am avut. Ştiu că cei mai mulţi dintre oameni îşi doresc să câştige mulţi bani, sau cel puţin suficient cât să le asigure o viaţă confortabilă. Dar nu despre asta vreau să scriu acum. Nu cred că interesează pe nimeni bla-bla-urile despre o viaţă modestă, fără aşteptări financiare prea mari, fără dorinţa de a cheltui zilnic sume mari. Ştiu, e o prostie să nu-ţi doreşti să ai bani.
          Ce am observat eu în ultimii ani este faptul că autovictimizarea a devenit politică naţională. Mai concret, în domeniul educaţiei: părinţii şi copiii sunt victimele dascălilor şi ai sistemului, dascălii sunt victimele sistemului şi ai părinţilor, sistemul este victima dascălilor şi al părinţilor si aşa mai departe într-un iureş ameţitor, care pare sa nu se mai termine.
          Autoarea articolului se plânge, îndreptăţit pe alocuri, de suma pe care ar fi trebuit să o plătească pentru a o cadorisi pe educatoarea copilului ei. Se mai plânge de atitudinea pe care au avut-o părinţii faţă de ea, după ce au aflat că ea i s-a plâns directorului unităţii.
          Aici am eu o primă întrebare: de ce i s-a plâns directorului unităţii, fără să i se fi plâns nimănui altcuiva înainte? Este şi asta o dilemă de a mea de educatoare şi tare m-aş bucura dacă m-ar ajuta cineva să o lămuresc.
          Mai clar: există situaţii în care noi, educatoarele, nu răspundem întrutotul dorinţelor şi aşteptărilor părinţilor. De ce? Pentru că suntem şi noi oameni ca toţi ceilalţi. Pentru că în încercarea noastră de a ne ascunde bine propriile necazuri părem câteodată absente. Pentru că toată energia pe care o avem o cheltuim de cele mai multe ori acolo, în grupă, unde copiii au nevoie de noi. Pentru că nu putem, oricât de mult ne-am dori, să-i mulţumim pe absolut toţi adulţii cu care interacţionăm zilnic la grădiniţă. Pentru că în fiecare an apar noi schimbări în sistemul educaţiei, care ne bulversează. Pentru că, mai nou, stăm în expectativă, aşteptându-ne să fim expuse oprobiului public, asa cum a făcut autoarea articolului, în momentul în care a lansat propria-i frustrare pe www.
          Oricine face greşeli în viaţă, motivele fiind multiple. Pe mine mama şi bunicile m-au învăţat să-mi recunosc greşelile şi să-mi cer iertare.
          Există însă o singură situaţie în care locul scuzelor sincere este luat de furie: atunci când greşelile mele, voite sau nevoite, ajung să fie disecate în absenţa mea.
          V-am povestit mai demult că proprietăreasa garsonierei de sub apartamentul nostru i s-a plâns şefului de scară de lătratului căţelului nostru, evitând să ne bată nouă la uşă. Zilele trecute am cunoscut-o , în sfârşit, după 12 ani, pe vecinica. A venit să ne spună că i-am inundat tavanul băii, care se află sub bucătăria noastră. Am anunţat-o că inundaţia a fost provocată de vecinul de la etajul superior şi că dacă doreşte, poate discuta cu el. Printre altele, i-am spus că m-aş fi bucurat să o cunosc şi atunci când lătratul lui Soki devenise subiect de dezbatere pe scară largă. S-a fâstâcit, fiindcă nu se aştepta la o abordare frontală. Răspunsul ei a fost:” Dar să ştiţi că şi alţi vecini s-au plâns de el, chiar am vorbit cu vreo câţiva în faţa blocului...” Aici mi s-a aprins becul de avarie. I-am explicat cât am putut eu de frumos, că degeaba vorbeşte ea cu alţi vecini, atâta timp cât noi nu avem habar ce face câinele nostru când rămâne singur în casă. Desigur, mă gândeam eu, e un bun subiect de bârfă pentru plictisitele  măcănitoare din faţa blocului. Să aibă şi gura lor ceva de măcinat. Cum altfel să refuleze? Eu ascult “Deff Leppard” sau “Whitesnake” şi mă calmez cu nervii, dar mă îndoiesc că şlagărele lui Fuego sau Hruşcă au acelaşi efect asupra creierelor celor care îşi fac veacul sub geamurile noastre de la etajul I.
          Revenind aşadar la umilinţă şi autovictimizare: mă consider o victimă şi o umilită doar atunci când nemulţumirile cauzate de acţiunile mele nu-mi sunt aduse mie personal la cunoştinţă. În opinia mea este cel mai jegos tip de acţiune să “diseci” omul în faţa superiorilor săi ierarhici, fară a-i cere părerea şi incriminatului. Am trecut prin situaţii de genul acesta şi nu am încercat să-i găsesc niciun fel de scuză reclamantului.
          Cum pot rezolva părinţii problema cadourilor educatoarelor sau învăţătoarelor? Simplu: să nu le mai facă niciun fel de cadou. Soluţia este la îndemâna oricui, poate fi pusă în practică fără a supăra pe nimeni, nici chiar pe cele care rămân fără micile ( sau marile) atenţii. Aha, da, mai era temerea că necadorisitele vor maltrata copiii. O să vă spun eu acum un secret de-al meu, de educatoare : dau toate cadourile din lume pe-o vorbă bună şi un cuvânt de apreciere din partea unui părinte. Mi se topeşte inima de plăcere când mi se mulţumeşte sincer şi când sunt recomandată ca fiind o educatoare căreia părinţii îşi pot încredinţa copiii. O cutie de bomboane ? O cafea ? Un buchet de flori ? Un mărţişor ? Sunt doar chestiuni efemere, de o valoare limitată. Un zâmbet sincer şi un « Mulţumesc » rămân în suflet o viaţă întreagă, generând o bucurie perpetuă.
          În concluzie, dragi oameni revoltaţi şi umiliţi: orice problemă poate fi rezolvată dacă este abordată cu bun simţ şi cu sinceritate. Şuşanelele şi şopârliţele tipic româneşti ar trebui să dispară pentru totdeauna din setul nostru de apucături. Veţi vedea că ne vom simţi muuuuuult mai bine cu toţii şi că mlaştina se va transforma într-un lac cu apă limpede.


2 comentarii:

  1. Imi place atitudinea dvs, peste 2 ani va caut pentru a-mi inscrie copilul in grupa dvs! ( sper ca lucrati la o gradinita de stat ca la una particulara nu-mi permir)

    RăspundețiȘtergere
  2. Da, lucrez la o gradinita de stat, peste doi ani insa voi avea grupa mare, pentru ca acum voi prelua o grupa mica.

    RăspundețiȘtergere