Sedusă şi abandonată printre copii

Tricotez o qşmă în dungi roz şi gri, care-mi aduce aminte de perioada de început a destul de recentei mele cariere de « pedagoagă ». Au fost perioade roz, dar au fost şi perioade gri...

          M-am făcut educatoare la 32 de ani. Târziu, ar zice unii, mult prea târziu, ar zice alţii. Era după un an în care nu avusesem loc de muncă. Puteam fi, pentru prima dată-n viaţă, doar mamă şi soţie. Desigur, trăind toţi trei doar din salariul soţului meu , nu ne-a fost chiar uşor, dar ne-am descurcat.

          În vara lui 2005 am descoperit că se putea da admitere la “Pedagogia Învăţământului Primar şi Preşcolar”, în cadrul UBB-ului. Am început să “dau din codiţă”, fericită ca un căţel: puteam să-mi împlinesc visul de a fi educatoare. Gabi al meu mi-a zis:

- Acum să-ţi faci dosarul şi să te înscrii, bine?

- Cum facem cu taxele? O să coste ceva...

- Las’ că ne descurcăm noi, du-te şi fă odată ce ţi-ai dorit de când erai copil şi nu ţi s-a arătat până acum.

          Am depus dosarul, am fost admisă, ne-am bucurat amândoi.

          În prima zi de şcoală am mers la festivitatea de deschidere a anului şcolar, la şcoala fetei noastre. Am aflat, absolut întâmplător, că se caută educatoare vorbitoare de limba germană la grădiniţa de lângă şcoală. Acte puse unul peste altul, închise într-un dosar, prezentat la grădiniţă în ziua concursului pentru necalificaţi. Eram mai puţin decât necalificată: eram habarnistă. Nu ştiu cum, am reuşit să scriu o lucrare care a fost destul de bine notată. A doua zi am fost chemată în faţa inspectoarei, care  m-a întrebat dacă chiar vorbesc limba germană. “Ca la mama acasă” a fost răspunsul meu. Adjudecat!

          Mi s-a spus în care grupă voi lucra şi ce colegă voi avea ( a propos, am aceeaşi colegă de opt ani încoace şi eu zic că ăsta-i lucru mare, mon cher). Alte informaţii nu am primit.

          În prima săptămână am asistat doar la activităţile susţinute în limba română de colega mea. Totul părea atât de simplu şi de firesc! Mă simţeam ca şi cum aş fi ajuns acasă. Da, asta era profesia la care visasem de atâţia ani, la munca asta urma să mă înham eu cu mult drag.

          A trecut însă săptămâna de miere şi m-am trezit singură în mijlocul copiilor. Ţin minte şi acum: erau 32 de copii, cu vârste între 3 şi 6 ani. Acela a  fost momentul în care am trecut din extaz în agonie.

          Nimic din ceea ce se petrecea în sala de grupă nu semăna cu ce văzusem cu o săptămână înainte.

          Copiii alergau ca bezmeticii prin sală, târâindu-se pe sub mese şi scaune, ţipând asurzitor. Unii dintre ei se băteau, alţii stăteau prin colţuri şi se jucau, netulburaţi. Era un haloimăs şi eu mă simţeam pierdută în mijlocul lui.

          M-au trecut transpiraţii reci şi calde, mi-am dres vocea de zeci de ori, fără să mi-o găsesc nicăieri, mă apucase un vertij în iureşul acela care  nu dădea semne că s-ar potoli.

          Din fericire, înainte de colaps, mi-am adus aminte de o informaţie furnizată de colega mea: copiii erau obişnuiţi să formeze singuri un semicerc din scăunele, dacă o vedeau pe educatoare aşezându-se la rândul ei pe un scăunel .

          Tremurând din toate încheieturile m-am aşezat şi... minunea   s-a petrecut. Copiii s-au liniştit şi mi s-au alăturat.

          Stăteam în faţa lor, mută, cu palmele transpirate lipite de genunchi. Mă uitam la ei, încercând să nu-mi arăt disperarea. Capul mi-era umflat de durere şi nu vroiam decât să plec de acolo.

          S-au uitat cu toţii la mine, clipind mărunt. Aşteptau ceva, orice. Nu venea nimic altceva decât o tăcere panicată.

          Nana, o fetiţă care trece acum în clasa a 8-a, a fost prima care a zâmbit. N-am să uit niciodată zâmbetul acela de om matur, înţelept, care stă în faţa unui nătâng. A ridicat două degete, semn că vrea să spună ceva, după care a rostit primele opt cuvinte, cele care au marcat începutul:

- Acuma tu trebuie să ne înveţi un cântec !

          A fost una dintre lecţiile mele de viaţă : copiii învaţă uşor, atâta timp cât le sunt respectate dorinţele şi curiozităţile. Ei n-au habar de programă şcolară, nici de obiective, nici de metodică. Posedă în schimb o sensibilitate a lor, care-i ajută să depisteze sinceritatea adultului. Nu ştiam nimic la început, habar nu aveam cum o să mă descurc, singurul meu punct forte fiind dragul de copii. Mai aveam ambiţia de a-i învăţa puţină germană, ca să le folosească în viaţă.

          Ştiţi ceva? Adulţii nu au fost la fel de răbdători cu mine ca şi copiii. Unii au strâmbat din nas ( « necalificată... »), alţii au ridicat sprânceana («  fără experienţă... »), alţii au vociferat (« vrem cadru de nădejde ! »). Părinţii vroiau germană  multă şi germană repede. Singurii care mi-au acordat o şansă au fost cei mici, care m-au acceptat aşa cum eram, mai nepregătită decât altele, mai înfricoşată decât altele, mai prost îmbrăcată decât altele. Au pus două condiţii : să-i îndrăgesc şi să învăţ împreună cu ei lucruri.

          Au trecut opt ani. M-am calificat, am experienţă, nu mă mai panichez.

          Ce nu s-a schimbat? Îi îndrăgesc la fel de mult şi încă-mi mai place să învăţ pentru ei, dar şi împreună cu ei.

PS : Qşma a fost botezată « Pinky and The Brain » şi m-aş bucura dacă mi-ar cere-o cineva.