Născutul ca la balamuc

Povestea pe care urmează să v-o spun e deja cunoscută de maică-mea, de bărbatu-miu şi de fie-mea. Mă rog, cred că le-am povestit-o şi unor prieteni, mai ales acelor prietene îngrozite de durerile naşterii.

          Am aflat cândva, demult, că femeile din neamul meu nasc precum “ţigăncile pe marginea şanţului” ( Oma Musia a născut-o pe sora maică-mii în ’44 , în timpul unui bombardament, în Bucureşti, aşa că suntem obişnuite să fim expeditive) . Eram liniştită la gândul că n-o să mă chinui prea mult, dar nimic nu m-a pregătit suficient pentru ziua X.

          Dar să încep cu începutul. În vara lui ’97 am început să plâng zilnic. Plângeam fix câte o oră, seara între 18 şi 19. Mă aşezam turceşte în vârful patului şi mă slobozeam la bocit mai ceva ca un copil abandonat în faţa orfelinatului. Motive găseam, nu duceam lipsă. Apogeul l-am atins în 31 august, când a murit Prinţesa Diana. Lumea se sfârşise pentru mine şi în ziua înmormântării, când am văzut coroana aia mică, din partea prinţişorilor, pe care scria simplu “Mommy”, bărbatu-miu a asistat la scene la care se asistă în momentele de mare răscruce din istoria umanităţii, pentru că urletele mele tindeau să acopere chiar şi un cor de bocitoare profesioniste, bine plătite.

          A trecut vara şi a sosit toamna. Schimbarea de temperatură nu m-a calmat, dimpotrivă mi-a acutizat stările în care mă aflam deja de vreo două luni. Bărbatu-miu este un tip cerebral, care caută soluţii la probleme, nu e mioritic, precum subsemnata. Se pare că în anumite privinţe e chiar mai documentat decât mine, pentru că într-o zi m-a întrebat simplu: “Auzi? Nu cumva eşti gravidă?” Am negat, am evidenţiat imposibilitatea, am făcut apel la memorie, la teoria improbabilităţilor, dar degeaba. “Cumpără mâine un test de sarcină şi fă-l, ca  să fim siguri, bine?”. A doua zi am cumpărat testul  “Barza” ( unicul din farmacii) şi a treia zi dimineaţă l-am folosit. La ora 6 dimineaţa am văzut a doua liniuţă şi am simţit nevoia s-o sun pe mama.

          Discuţia a decurs oarecum poticnit la început, fiindcă i-am zis mamei că o să trebuiască să mă las de fumat. Am luat-o prin învăluire, pentru că nu orice femeie e dispusă să devină bunică.

- Aoleu! Eşti bolnavă! Ai cancer! a venit urletul de la celălalt capăt al firului

- Nu, n-am cancer, da’ o să trebuiască să am grijă şi la mâncare.

- Vai de mine, ai ulcer?!

- N-am nici ulcer, da’ am făcut un test de sarcină şi...

- Mircea!! MIRCEA!!!! Adu-mi repede un scaun!! Uf, stai să mă aşez, că-mi tremură genunchii, mamă... da, zi acuma, mamă.

- Păi îs gravidă, na cam asta e vestea.

          Una peste alta, timpul a trecut şi ne-am obişnuit cu toţii cu ideea că vom avea un bebeluş în familie. M-am oprit din plâns în ziua în care am văzut a doua liniuţă, plus că am început să-mi respect mai tare bărbatul- nu fiindcă mi-a făcut un copil, ci fiindcă mi-a dat ideea cu “Barza”, altfel poate că urlam şi plângeam până ajungeam în sala de naşteri.

          Cele câteva luni care ne-au despărţit de marele eveniment au trecut normal, fiindcă la vârsta pe care o aveam consideram făcutul copiilor ceva firesc, nu vreun experiment ciudat, care să mă poarte zilnic pe la medici şi laboratoare de analize medicale. Eram gravidă, sănătoasă şi fericită. Am lucrat până cu trei săptămâni înainte de naştere, pentru că eu n-am prins moda “sarcinii cu risc”.

          Doctorul D. îmi dăduse drept termen data de 27 aprilie 1998. În 25 aprilie, pe la 1 dimineaţa, mi-am dat seama că o să cam nasc. Aveam bagajul pregătit, nu trebuia decât să purcedem către spital. Atâta doar, că maică-mea mă obligase să-i promit că mergem împreună. Trebuia aşadar să plecăm din garsoniera noastră, să mergem pe jos vreo 15-20 de minute până la locuinţa alor mei, de unde s-o luăm pe mama şi abia dup’aia... slobod la născut.

          Îl înghiontesc aşadar pe bărbatul meu cel cerebral şi-i zic, cu mult calm:

- Cred că nasc.

- N-ai cum.

- Păi mă doare şi când respir sacadat mă lasă durerile. Nasc.

- Trebe să naşti abia peste două zile. N-ai cum să naşti acum.

- Păi uneori nasc femeile mai devreme sau mai târziu, na, cum vrea şi copilu’

- Poate ţi-ai deranjat burta, lasă-mă să dorm acum, a zis, întorcându-se pe partea cealaltă.

          Având o neţărmurită încredere în inteligenţa soţului meu, m-am autoconvins că nu nasc. Fie-mea era însă de altă părere şi ţinea morţiş să se nască în ziua de 25. Viaţa m-a convins, din ziua aceea începând, că, de obicei, fie-mea are câştig de cauză în faţa lui taică-su. Acela a fost doar începutul.

- Da’ trezeşte-te odată, că NASC!!

- Băi, eşti sigură? N-am chef să mergem degeaba până la spital.

- Da, sigură, hai, îmbracă-te, că trebuie să mergem şi la mama.

- Stai aşa: cât fac eu un duş, pregăteşte-mi o cafea, că nu pot ieşi aşa din casă.

          Respirând sacadat şi ţinându-mă de burtă i-am pregătit cafea şi am aşteptat cuminte în cameră, până şi-a făcut tabietul cu cafeaua şi ţigara , în bucătărie.

          Noapte. Întuneric. O burtoasă încovoiată şi un purtător de gentuţă se târâie cu greu prin cartierul adormit.

          Ajungem  în faţa apartamentului alor mei. Sun. Insist. Deschide Mircea. Ne pofteşte în casă şi o cheamă pe mama.

          Apare maică-mea , în cămaşă de noapte, sloboade un ţipăt ascuţit şi se apucă de pântece:

- Doar nu naşti ACUMA??!!

- Ba, cam da...

- AUUUUUU! Mă înţeapă la ficat! Vai, dar ce emoţii am! Ce să fac eu acum?

- Păi, hai la spital...sugerez eu, sfioasă.

- Ne, ne, ne, mami, nu pot ieşi aşa din casă. Trebe să fac un duş. Nu-i faci tu lu’ mama o cafea, puşilina mea? Hai, fac un duş repede-repede, mă machiez, beau cafeaua şi mergem la maternitate.

          Ţinându-mă de burtă şi respirând sacadat i-am pregătit şi maică-mii cafeaua, după care am aşteptat cuminte să o savureze împreună cu o ţigară, în timp ce se făcea mumoasă, aplicând prafuri şi culori pe faţă.

          Mircea a încercat să mă calmeze, spunându-mi că n-are rost să ne grăbim, că sigur o să nasc abia peste vreo 24 de ore, aşa ştie el că nasc femeile. Na, el nu cunoştea povestea cu bunică-mea care a născut speriată de bombe, în vara lui ’44...

          Acestea fiind spuse, au început Mircea şi cu Gabi al meu să monteze un video player, că doar timp mai era bugăt, cum se spune prin Ardeal.

          Lumea era un loc frumos, liniştit, armonios chiar. Numai că eu năşteam de-adevăratelea, fraţilor!

          Am renunţat la atitudinea sfioasă, de nevastă supusă şi copil bun, urlând din toţi rărunchii:

- Băi, eu nasc aici dacă nu vă hotărâţi odată naibii să ne cărăm la maternitate !!!

          Terifiaţi şi oarecum descumpăniţi de reacţia mea violentă, maică-mea şi bărbatu-miu m-au suit într-un taxi condus de un stresat ( “Doamnă, să bag talpă, naşteţi chiar amu?”- “Dom’le, nu băga nimica, doar ocoleşte gropile...”) şi am ajuns la maternitate.

          Întreb jenată medicul de gardă, după controlul de rigoare:

- Nasc azi? Ştiţi, ar trebui să nasc abia în 27...

- Naşteţi într-o oră, bine că n-aţi mai aşteptat .

          Bine că n-a vrut şi Mircea cafea, altfel năşteam acasă.

          Mi-au pus un brâu peste burtă şi am putut auzi bătăile inimii bebeluşului meu. Cred că eram înduioşată, nu mai ţin minte, pentru că eram prea preocupata să-mi controlez durerea. Pentru ce naiba să urli, dacă-ţi poţi struni durerea.

          Gabi era în picioare, lângă pat. La primele sunete auzite în difuzoare s-a înverzit  la faţă . Zice:

- Strânge-mă de mână, dacă te ajută...

- Ai văzut prea multe filme americane cu isterice care nasc. N-am nevoie să te strâng de mână, mai bine strânge-mă tu, că arăţi ca naiba.

          Am trecut peste momentul respectiv şi am fost mutată în sala de naşteri, unde am fost ţugată la ceva perfuzii şi anunţată că voi fi asistată la naştere de medicul meu curant, care fusese chemat de acasă.

          Singură, singură într-o sală de spital, cu miros de spital, cu instrumentar de spital, cu durerile de spate şi de abdomen. Singurul gând care mă ţinea calmă era : “Nu te manifesta ca o dementă urlând ca cea care a născut înaintea ta şi care zbiera de parcă o tăiau cu joagărul... You can do it better, you can do it better...”

          Se deschide uşa şi intră o doamnă care ştergea cu demnitate şi cu T-ul pardoseala sălii de naşteri.

          Zic:

- Bună ziua! Vă rog, chemaţi medicul, cred că nasc chiar acum...

- Cu cine naşti?

- Cu domnul doctor D.

- Mdeah, bine, ştiu că l-or chemat pe D. de acasă. Amu nu poate vini.

- De ce?

- Îşi be cafeiu.

- Doamnă, îmi vine să împing, vă rog mult de tot, chemaţi medicul.

- Mai rabdă-te şi tu o ţâră, până gat de dat pă jos cu teu’...

          Acestea fiind zise, am mai aşteptat puţin, o, doar puţin, până când toată, dar absolut toată lumea din jur şi-a pus rânduială-n viaţă, putându-se, în sfârşit concentra pe naşterea cu care le încurcasem toate planurile.

          S-a întâmplat la ora 5 :30, într-o zi de sâmbătă. Ea plângea tare şi îmi era milă de plânsul ei. Mi-au culcat-o pe piept şi s-a liniştit, ţinând ochii închişi , molfăindu-şi buzele.

          I-am zis: “Mulţumesc, pisicuţo, pentru că m-ai ajutat.” Au fost primele mele cuvinte pentru ea.

          Sincer ? În tot balamucul ăla , fiică-mea a fost singura căreia i-am putut mulţumi pentru răbdarea pe care a avut-o de-a aşteptat după toţi cafegiii din acea noapte.