luni, 26 august 2013

MEDUZA

Tocmai am terminat de tricotat o qşmă amuzantă, căreia nu-i găsisem un nume de botez. Noroc cu gluma făcută de o prietenă pe Facebook: “De unde e meduza?”, o sursă inspiraţională. Merci, A. V. !
          Cuşma asta-mi aminteşte de fosta mea profesoară de geografie din gimnaziu, tovarăşa F. Era una dintre cele mai frumoase şi elegante femei pe care le întâlnisem până atunci. Nu o egala pe mama în frumuseţe şi eleganţă, dar era, totuşi, o “grand dame”. Potrivit de înaltă, cu o siluetă perfectă, îmbrăcată tot timpul cu fuste lungi şi cu pulovere strâmte din mohair, avea o coafură aranjată la marele fix, dimpreună cu un machiaj discret, care-i punea în evidenţă trăsăturile uşor colţuroase, á la Greta Garbo.
          Era soţie de medic, aşa încât avusese posibilitatea de a colinda prin lume, dotând cabinetul de geografie cu materiale culese de prin locurile pe care le vizitase. Nu mă îndoiesc de faptul că era o bună profesionistă, dacă judecăm după criteriile vremurilor de atunci. Preda geografie cu o mare dedicaţie, având aşteptări înalte de la noi, elevii care stăteam câteodată tremurând în băncuţele din cabinet. Ţin minte că în acea încăpere nu miroasea la fel ca în alte săli de clasă, laboratoare sau cabinete, ci plana un miros discret, fin, de parfum occidental, semn că tovarăşa F. era, în esenţa ei , o defetistă.
          Îmi era frică de ora de geografie, pentru că nu mă simţeam niciodată suficient de pregătită. Fără a fi un copil prost, eram limitată la memorarea cifrelor, cotelor, procentajelor şi a denumirilor. Ţin minte cum stăteam dimineţile şi “toceam” lecţiile, încercând să ignor durerile de stomac pe care mi le provoca apropierea orei cu doamna în cauză. Reuşeam să obţin note bune, pentru că, în general, stresul îmi întipăreşte informaţiile în memorie.
          Nu ştiu câţi dintre voi au mai prins uniformele şcolare comuniste. Erau nişte sarafane bleumarin, din categoria « sac », având un cordon subţire, care se încheia cu un năsturel sau era legat. Pe sub sarafan trebuia să purtăm cămăşi bleu. Cămăşile erau de două feluri: cele de un bleu mai limpede erau sintetice iar cele mai spălăcite erau din bumbac. Materialul sarafanului devenea odată cu trecerea timpului lucios în zona şezutului iar cămăşile sintetice se îmbibau cu mirosul de transpiraţie de peste zi. Mama îmi spăla şi călca mereu cămăşile, pentru că nu purtam o hidoşenie din aceea mai mult de o zi, fiindcă era imposibil.
          Şi acum, întâmplarea:
          Era într-o zi ca oricare alta, în care, înainte de ora de geografie avusesem ora de educaţie fizică. Aveam un profesor de sport care scotea untul din noi la orele lui. Gândind retrospectiv, eu zic că era un lucru bun, pentru că, în afară de creiere ajungeam să ne folosim şi corpul. După ora de educaţie fizică nu aveam posibilitatea, nici timpul necesar pentru a ne spăla. Dezbrăcam treningurile şi îmbrăcam uniformele.
          Frăgeziţi de alergătură ne-am înşfăcat caietele şi manualele şi am purces către cabinetul de geografie. Eu stăteam în prima băncuţă de lângă catedră, chiar la intrare. Ora încă nu începuse bine, când am simţit privirea profesoarei aţintită asupra. Am îndrăznit să ridic privirea, gândindu-mă că vrea “să mă asculte”.
-Ridică-te! a mârâit doamna
          Cu genunchii tremurători şi stomacul ghem m-am ridicat. Mă fixa cu privirea ei albastră, de Gorgona Medusa. A aşteptat puţin, ca primele săgeţi să-şi facă efectul, după care, cu un rictus de scârbă în colţul frumoasei guri, impecabil rujate, mi-a spus:
- De ce nu te speli? Puţi ca un dihor !
          Dacă s-ar fi căscat un hău  în faţa mea, jur că m-aş fi aruncat în el fără niciun fel de regret. Am avut pentru o clipă senzaţia că nu-s eu cea cu care vorbeşte, că e, practic, imposibil să fiu eu. Mă spălam zilnic, de mai multe ori, chiar şi cu apă rece iarna, pentru că nu curgea apă caldă la robinet, purtam mereu cămăşi curate, dar... ce folos ? Transpiraţia de la ora de sport dimpreună cu transpiraţia de stres de la ora de  geografie erau mai puternice decât săpunurile comuniste şi detergenţii comunişti ( de balsam de rufe încă nu auzise nimeni).
          N-am zis nimic, pentru că oricum întrebarea era retorică, cert este că o perioadă după aceea au fost câţiva  colegi care mă alintau drăgăstos « dihorel ».
          M-am dus la Oma Musia şi am izbucnit în plâns. M-a ascultat cu multă răbdare, după care m-a liniştit şi hrănit.
          A doua zi a fost ziua confruntării dintre Perseu şi Gorgona Medusa. Perseu era bunicuţa mea cea mică, albă şi durdulie iar Gorgona a fost tovarăşa F.
          Oma Musia s-a aranjat cum ştia doar ea: buclişoarele frumos orânduite sub băscuţa cochet aranjată pe-o parte, buzele rujate, paltonaşul elegant încheiat până la ultimul nasture, pantofii şi poşetuţa asortate. Astfel gătită s-a prezentat pe holul şcolii, unde a abordat-o direct pe profesoara mea. Eu vedeam scena de departe, fără să aud nimic.
          Oma era cu un cap mai mică decât tovarăşa, cu toate astea o domina clar prin atitudine, având faţa relaxată, zâmbitoare chiar. Pe măsură ce vorbea, o vedeam pe torţionara mea cum îşi pierde din atitudinea de Gretă Garbo, înclinându-se uşor, ca un firav ghiocel. A avut, cred,  o singură replică, la finalul tiradei bunicii mele.
          Desigur că am avut curiozitatea de a afla ce-i spusese bunica Gorgonei.
- Oma, ce i-ai zis? Ce aţi vorbit?
- Am vorbit cu ea în germană şi i-am zis că eşti nepoata MEA.
- Da şi i-am mai zis că te speli zilnic, garantez eu pentru asta. Şi că dacă transpiri şi miroşi  e din cauză că ai avut ora de sport, nu fiindcă nu te îngrijeşti.
- Şi ea ce-a zis?
- A zis că-i pare rău.
- Oma, da’ tu o cunoşti pe tovarăşa F.?
- Da, o cunosc pe tovarăşa F. de pe vremea când eu eram “Frau Advokat” şi ea tocmai venise de la coada vacii, ca să se facă “Frau Doktor”.
          Acestea fiind spuse, discuţia s-a încheiat, Perseul meu personal şi-a dat jos armura şi şi-a pus şorţul, ca să bucătărească.
          Învăţăminte? Am ales să nu-mi urăsc profesoara de geografie, cu toate că ar fi fost cel mai simplu, ci să am mai mare grijă la mirosurile emanate de corpul meu.
          Poliţa asta o plăteşte până şi în zilele noastre Gabi , care cumpără şi cumpără şi cumpără parfumuri scumpe. Are el o vorbă :    „ Ai pe raftul ăla parfumuri în valoare de-o maşină bună.“
         



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu