De ce nu beau eu ceai

Nu beau ceai. Aproape niciodată. Tot din copilărie mi se trage.

          Eram singura nepoată la două bunici obsedate de bunăstarea mea. În afară de garderoba care-mi era plină de “haute couture”-urile lor, mai aveam acces nelimitat la meniuri care de care mai sofisticate. Omele mele erau două veritabile “balabuste”. Multă vreme am trăit cu convingerea că “balabustă” înseamnă femeie corpolentă, or cel puţin semnificaţia asta uşor peiorativă îi era acordată cuvântului în Bucovina copilăriei mele. Am studiat puţin problema şi am aflat că ştiusem greşit: o balabustă este o femeie gospodină, care-şi îngrijeşte bine casa, găteşte toată ziulica şi-i ţine uniţi pe membrii familiei.

          Revin la balabustele mele: colţunaşi umpluţi cu te miri ce, supă de roşii cu orez, uşor îndulcită, “Krautfleckerl” , o mâncare la cuptor, cu macaroane şi varză călită, supe, supe, supe. Una dintre ele era pregătită numai de Crăciun- o supă din sfeclă roşie cu “urechiuşe”, adică nişte paste pregătite în casă,  în formă de urechiuşe. Tot de Crăciun mâncam şi “biluţe îmbătate”, un salam de biscuiţi modelat în formă de mingiuţe, în mijlocul cărora era ascunsă o vişină din vişinată. Buuune de mâncat, dar cu măsură, ca să nu depăşim alcoolemia. Odată m-au scăpat ai mei în cămara bunicii, la damigeana cu vişine îmbătate, dar cred că ăsta este un episod din copilăria celor mai mulţi dintre noi, aşa că nu insist.

          Mâncam şi “crupe”, adică o mâncare preparată la cuptor, din hrişcă şi carne de viţel. “Pulpi” de pui şi piure de cartofi. Pârjoale moldoveneşti, şniţele, tocăniţe.

          Fragi cu smântână şi cu zahăr. Coşuleţe umplute cu spumă de fragi. “Cremeschnitten”, prăjituri cu fructe, plăcinte cu urdă şi mărar. Cartofi prăjiţi în untură, cu cârnaţi şi castraveţi muraţi.

          Zic “mâncam”, dar de fapt nu mâncam mai nimic, pentru că eram năzuroasă la mâncare. Bunicile-i ziceau mamei să mă îmbrace cu rochiţe şi fustiţe care să-mi acopere genunchii noduroşi. “Copchilu’ ăsta ne face de ruşine în târg. O să zică doamnele care ne cunosc că nu-i dăm de mâncare, măi...’

          Chinul cel mai mare era dimineaţa, când Oma Coca mă aşeza la masă, în bucătăria de vară şi-mi înşira farfuriile şi cănile sub nas, după care-mi lega un prosop curat în jurul gâtului.

- Ia uite ce avem noi aici.... Hm, ce zici?

- Bleah!

- Păi găinuşa s-a trezit de dimineaţă şi a făcut un ouţ proaspăt numai pentru tine.

- Yack!

- Uite, l-am fiert moale, îl poţi mânca cu linguriţa. Hai, hai, numai o înghiţitură, cu pâine cu unt. (După care îndesa nemiloasă o lingură pliiiină cu gălbenuşul curgător în gura mea strâmbată a protest.)

- Ţi-am pregătit şi o cacao buuuuună de tot. Haide, bea-o.

- Nu vreau, că nu-i strecurat laptele....

- Gata, am scos « ‘macul »  cu linguriţa.

          Episoade ca cel de mai sus se repetau de fiecare dată, în fiecare binecuvântată dimineaţă în care mergeam la bunica. Devenisem terorizată de mâncare, nu fiindcă nu-mi plăcea gustul, ci din cauză că, de cele mai multe ori, cantitatea depăşea cu mult volumul stomacului meu.

          Dat fiind faptul că mergeam deja la şcoală şi trebuia să prind forţă şi să prind şi la minte, bunicile mele au considerat că trebuie să ia măsuri radicale. Au sunat adunarea doamnelor specialiste în nutriţie infantilă, un fel de nutriţioniste “avant la lettre”, la fel de pricepute, însă  mult, mult mai hotărâte decât contemporanii noştri.

          Le-au aşezat pe banca din curtea casei unde locuia Oma Coca, le-au servit cu cafeluţă, şerbet de trandafiri, apă rece ca gheaţa “de la pompă, doamnă...” şi au purces la un brainstorming avându-mă pe mine drept unic subiect. La finalul şedinţei a fost aleasă soluţia cu cele mai multe voturi: ceaiul de pelin.

          Ei, ei, începând din acea zi viaţa mea s-a complicat. Nu ştiu dacă aţi băut vreodată ceai de pelin, dar eu vă sfătuiesc să nu încercaţi: vă va schimba radical viaţa, dar nu în bine. Cea mai amară băutură care mi-a fost dat vreodată s-o gust. Dădea  rezultate, pentru că-mi creştea pofta de mâncare şi targetul Omelor mele a fost atins. M-am rotunjit uşor, uşor şi puteam purta din nou fustiţe cu vedere la genunchi.

          Efectul secundar a fost că nu am mai vrut să beau niciun fel de ceai, oricât de aromat ar fi fost. Nu beau nici bere, că-i amară. De fapt, nu prea beau alcool.

          Cu ce am rămas eu din toată povestea? Cu certitudinea că un copil nu moare niciodată de foame, dacă i se oferă mâncare sănătoasă într-o cantitate potrivită vârstei şi gusturilor sale, la intervale decente de timp. Îndopatul copiilor ca pe gâşte e demodat şi contra firescului. Îi înţeleg pe copiii care se revoltă atunci când sunt îndemnaţi să termine toată mâncarea din farfurie. De aceea îi liniştesc pe cei de la grădiniţă, spunându-le că e în regulă să lase un pic de “politeţe” în farfurie.

          Eu nu beau ceai şi nu-i o mare pierdere pentru mine, dar ar fi păcat dacă unii copii n-ar mai mânca niciodată supă numai din cauză că un adult binevoitor i-a înfundat până n-au mai putut respira.