Despre câini şi oameni

Până a avea un căţel în casă, habar n-am avut de sentimentele pe care le pot dezvolta pentru un puf cu suflet. Mai mult decât atât, habar n-am avut că şi al meu soţ e capabil de asemenea sentimente.

          Câinele aşteaptă mereu acolo, în locul numit “acasă”, cu codiţa neliniştită, cu un lătrat uşor mârâit, cu ţopăielile de rigoare, invitându-te la joacă. Te joci cu el, pentru că după o zi ca dracu’ ai nevoie de cineva care să te binedispună şi oamenii nu au întotdeauna capacitatea asta. Un căţel vesel e aşa de sincer în manifestări, încât nu mi-ar trece niciodată prin minte să cred că doar se preface, pentru a-ţi crea o stare de bine, din obligaţie.

          Nu  la fel stă însă treaba cu oamenii, sau cel puţin cu majoritatea. Ei nu aceeaşi capacitate de empatizare ca şi o jivină mică, aparent lipsită de semnificaţie. Oamenii nu simt când e momentul să tacă şi să te lase în pace sau, mai bine, să te consoleze când ai o problemă.

          Mă dau drept exemplu pe mine, ca să n-avem vorbe. De mulţi, foarte mulţi ani am probleme de sănătate pe care le-am ignorat şi le-am ascuns bine, într-un sertar, în speranţa că or să dispară, la fel de iute cum au sosit. Genetica este însă mai puternică decât autosugestia. Problemele nu au dispărut, ci, dimpotrivă, s-au agravat.

          Concepţia mea despre “ a spune sau a nu spune” mi-a fost inoculată de Oma Musia ( off,n-am mai pomenit-o aici de atâta timp...): “Auzi ? Nu începe să li te plângi tuturor de problemele tale, pentru că trebuie să te obişnuieşti cu ideea că nimănui nu-i pasă de problemele tale. Mă rog, s-ar putea să le pese celor din familie, dar cam atât. În rest, fii puternică şi nu-ţi arăta slăbiciunile. Mai bine să te invidieze decât să te compătimească!”

          N-am zis. N-am zis niciodată de ce mi se face rău câteodată. „Meteosensibilitate“ mai ziceam. „Lipsă de calciu“ mai ziceam uneori. „Migrene de cocoană“, din lipsă de inspiraţie. Nu erau astea, erau de alt fel, erau de la altceva.

          De ce nu ziceam? Nu ziceam din cauză că nu-mi plac oamenii care se plâng aşa... împrăştiat, aşteptându-se să fie veşnic cocoloşiţi şi ocrotiţi şi scutiţi şi înţeleşi şi acoperiţi de priviri îngrijorate. Eu nu vreau să fiu compătimită, nu vreau să fiu scutită, nu vreau să fiu o bombă umblătoare, la care toţi se uită, aşteptând să explodeze în orice clipă.

          Când mă pălesc problemele, încerc să le rezolv singură, pentru că nu m-am născut ca să le fiu altora o povară, din contră. M-am pornit eu sâmbătă dimineaţa frumuşel către „Urgenţe“, gândindu-mă cu mintea mea cea neumblată prin spitale, că o să mi se rezolve urgent problema. Trei ore am aşteptat pe un scaun incomod, din plastic, să mă întrebe vreun medic care mi-e urgenţa. Am fost naivă să cred că „urgent“ înseamnă şi „repede“, pentru că nu a fost aşa. După trei ceasuri petrecute într-un loc în care aş fi preferat să nu ajung niciodată, m-am pornit încetişor către casă, rugându-mă să ajung mai repede.

          La sosire mă aştepta Soki, un căţel extrem de independent şi de neprietenos, care în mod normal îmi refuză efuziunile sentimentale, împingându-mă cu toate cele patru lăbuţe. Sâmbătă dimineaţa însă a fost liniştit, m-a lăsat să mă întind în pat, după care s-a culcat lângă mine, punându-şi, ca niciodată, capul pe pieptul meu. Am închis zâmbind ochii şi, ca prin minune, inima a început să-mi bată mai bine.