La sfârşit de an şcolar

Habar nu am de unde ni se trage, habar nu am cine e responsabil pentru asta, dar îmi doresc din tot sufletul să se schimbe.

          Vreau să revenim  la bunul obicei de a socoti dascălul un prieten şi un mentor al celor tineri. Nu îmi doresc să fiu tratată ca o banală slujbaşă , prost plătită şi numai bună de bănuit. Nu vreau să apar în faţa copiilor şi a părinţilor ca un biet ghiocel cu un zâmbet stingher, veşnic aplecată şi pregatită să fie pălită din te miri ce cauză. Am mare nevoie să mă prezint aşa cum sunt eu şi să nu cer permisiunea de a dărui ce am de dăruit.

          Lucrez de opt ani ca educatoare şi, pe an ce trece, realizez faptul că vom rămâne tot mai puţine care vom dori să lucrăm în domeniul învăţământului. De ce nu? Pentru că este aproape imposibil să rămâi demn. De ce da? Pentru că nu-ţi poţi imagina viaţa fără zâmbetele copiilor. De ce nu? Pentru că nimănui nu-i pasă de noi. De ce da? Pentru că nouă ne pasă de alţii. De ce nu ? Pentru că avem salarii de mizerie . De ce da ? Pentru că am învăţat să ne mulţumim cu puţin. De ce nu ? Pentru că meritele noastre se pierd undeva, pe drum. De ce da ? Pentru acele clipe în care ne întâlnim cu cineva care, după ani şi ani, se bucură de revedere.

          Nu, nu e autovictimizare, sunt concluziile pe care le pot trage după discuţii la care am luat parte . În ceea ce mă priveşte, cea mai şocantă replică a venit din partea unei colege, care , pregătindu-se să plece pentru a lucra într-un domeniu adiacent, a spus : « Chiar nu ştiu ce aţi putea face pe viitor pentru a vă proteja. ». Se referea la noi, cele care rămânem să lucrăm în continuare ca educatoare. Doamne, Dumnezeule, chiar în halul ăsta am ajuns, de trebuie să ne protejăm??!! Societatea românească e paranoică? Suntem toţi cu nervii-n hăţuri? Chiar ne-au prostit într-atâta, încât suntem stârniţi unii împotriva celorlalţi? Nu mai e nimic sincer şi curat în sufletele noastre? Trebuie să ne protejăm unii de alţii. construindu-ne în minte scenarii de groază? Voi fi nevoită să stau în fiecare dimineaţă în aşteptare, citind pe chipurile  adulţilor semnele prevestitoare de furtună, în loc să-i întâmpin pe cei mici aşa cum cred eu că-i mai bine?

          Hai, nu, asta e prea de tot! Refuz să cred că suntem duşmanii publici  ai copiilor! Refuz să cred că sărăcia, tabloidizarea şi manelizarea excesive conduc la pierderea încrederii în cel de-alături!

          În momentul în care văd în pragul uşii sălii de grupă o mamă sau un tată care s-au trezit cu faţa la cearceaf, nu mă gândesc nicidecum că au faţa “aia” din cauza mea, ci dintr-unul din motivele mai jos enumerate:

-         e ziua scadenţei ratei la bancă

-         are un şef scârbos, care-i face viaţa un iad

-         soacra se amestecă în viaţa lui/ei

-         cineva drag din familie e bolnav

-         n-are bani să plece în concediu

-         copilul îi cere chestii pe care nu i le poate cumpăra

-         viaţa lui/ei sexuală e un dezastru

-         l-a/a înşelat/-o nevasta/bărbatul

-         îl doare o măsea

-         nu-i place meseria pe care o are

-         e un fel de şef la serviciu şi şefii ăia de mai sus îi freacă zilnic ridichea cu target-urile

-         nu-i place să se trezească atât de dimineaţă

          Motive îmi mai vin în minte dar nu are rost să le enumăr aici, pentru că fiecare dintre voi le cam ştiţi.

          Desigur că în cazul în care apare în pragul uşii un  adult care nu ştie să dea un simplu “Bună dimineaţa!” sau “Bună ziua!”, nu-i mai caut scuze, constat pur şi simplu că e prost educat şi-mi închei analiza. Partea dificilă începe acolo unde eu sunt nevoită să-i explic copilului acelui om de ce e bine să ne dăm bineţe unii altora, chiar dacă în familia lor nu se practică. E foarte dificil să convingi un copil care înjură că nu e bine aşa, chiar dacă modelul patern din viaţa lui aşa face. E destul de greu să determini un copil de cinci ani dus la McDonald’s să aleagă fructele şi legumele proaspete. Este aproape imposibil să convingi un copil cu părinţi hiperprotectivi că e momentul să înceapă să gândească şi să acţioneze din proprie iniţiativă. Dar cel mai dificil este ca , după o anumită perioadă în care ai cheltuit în mod voluntar aproape toate resursele de energie, bună dispoziţie şi cunoaştere , să primeşti în ultima zi din anul şcolar un “La revedere!” aruncat în grabă şi cam peste umăr de la un părinte al cărui copil te cuprinde cu braţele şi-ţi şopteşte puţin gâtuit : ”O să-mi fie dor de grădiniţă...”. Rămâi în amintire cu şoapta şi cu mânuţa transpirată care-ţi face “pa,pa”, gândindu-te că poate anul viitor strădaniile tale vor fi mai apreciate.

          Există însă şi reversul medaliei, atunci când o mamă  de copil de-al tău vine în ultima zi de grădiniţă sau  după serbarea de sfârşit de an, te cuprinde în braţe şi trage o mamă de plâns de se zguduie pământul sub tine sau când o mamă de copil de-al tău vine şi-ţi zice: “P’ăsta mare mi l-aţi făcut copil bun, aşa că din toamnă v-o aduc şi p’asta mică, fiindcă tare mai suntem mulţumiţi...”.

          Mă gândesc eu în clipele mele de tăcere şi îndoială, cu ce-o să mă pot lăuda în faţa nepoţilor, care poate că nici n-o să se nască şi crească în România? Bani n-o să am, frumoasă n-o să fiu, tehnica o să mă depăşească... O să le pot tricota nişte cuşme faine şi o să le pot povesti nişte poveşti frumoase, o să le pot face nişte papanaşi mortal de buni, tort diplomat, o să-i las să facă tâmpenii fără să-i pârăsc, o să le vorbesc frumos despre mama lor, o să le traduc în limba lor ce o să vrea să le spună bunicul şi multe, multe alte chestii pe care le fac bunicile nebune.

          Ah, da, o să le mai pot explica de ce mama lor e un catâr încăpăţânat: pentru că, la vremea mea, şi eu m-am încăpăţânat să fiu educatoare într-o ţară în care preşedintele acelei ţări zicea că şcoala scoate tâmpiţi .