joi, 13 decembrie 2012

Pi şanţ


Încerc să-mi amintesc jocurile pe care le jucam în copilărie şi, în general, modul în care-mi ocupam timpul liber. Mă uit în jurul meu şi văd părinţi agitaţi, care-şi conduc copiii de la un centru de joacă la altul, de la profesori de limbi străine la cei de balet, de la cursul de pictură la cel de arte marţiale. Zilele de naştere ale copiilor nu se mai aniversează în familie, tihnit, ci în party cluburi, unde animatoarele sunt esenţiale, la fel şi firmele furnizoare de torturi şi de pizza.
          Habar n-am cum m-aş fi simţit dacă părinţii mei ar fi căutat să-mi ocupe timpul cu tot felul de cursuri, pe vremea aceea însă nu apăruse moda asta cel puţin nu în orăşelul mic în care am crescut eu.
          Aşa că noi, copiii, ne luam punga de 1 leu plină cu te miri ce şi o tuleam la joacă pe unde apucam şi pe unde aveam voie.
          Verile mi le petreceam în casa lui Oma Coca, pe strada Vasile Alecsandri. Atunci când ne vizitau naşii din Bucureşti şi mă întrebau: “Daniela, pe unde ai umblat până acum?” nu răspundeam din prima, pentru că erau singurii care mă strigau “Daniela”. După ce mă prindeam că eu eram cea vizată, răspunsul venea invariabil: “Pi şanţ.”
          Şanţurile care străbăteau strada pe ambele margini erau locurile cu iarbă verde şi cu umbră unde ne întindeam păturile şi jucăriile, petrecându-ne uneori câte o zi întreagă jucându-ne,certându-ne, împăcându-ne şi râzând cât încape. Făceam doar pauze de masă şi numai după insistenţe uneori uşor ameninţătoare ale părinţilor sau bunicilor. Aveam păpuşi mari şi mici, frumoase sau urâte, dar nu ne necăjeam, pentru că important era să ne jucăm. Ţin minte două dintre păpuşile aduse de Oma Coca din Rusia: una avea părul blond şi purta o rochiţă în carouri albe şi galbene, iar cealaltă avea părul castaniu şi purta o rochiţă de culoare verde închis, cu buline albe. Erau cele mai frumoase păpuşi din lume. Pe raftul din camera în care stau acum şi scriu păstrez unica păpuşă a copilăriei mele: Lili Marlen, adusă de o prietenă a lui Oma Musia din Israel. E superbă şi acum Lili a mea. Privindu-i ochişorii albaştri îmi amintesc de mirosurile apetisante din casa bunicii mele: pârjoale, clătite cu brânză şi stafide, supă de roşii, dar şi mirosul liniştitor de cafea şi fum de ţigară. Mixul ăsta de cafea, fum de ţigară şi curat m-a urmărit toată viaţa mea, pentru că-mi aminteşte de casa pe care am părăsit-o în urmă cu mulţi ani şi în care nu voi mai călca niciodată.
          De-a ce ne mai jucam? Hai să vedem: “Castelul” era un joc de îndemânare şi viteză, în care trebuia să răsturnăm cu o minge un turnuleţ construit din pietre, după care “paznicul” castelului rămânea să păzească ruinele, eliminând din joc prin lovirea cu mingea pe oricine se apropia încercând să reconstruiască turnuleţul. Ne mai jucam de-a hoţii şi vardiştii printre blocurile în construcţie din cartierul “Hipodrom”. Era o joacă periculoasă, pentru că alergam printre betoane, riscând oricând să ne împiedicăm şi să ne crăpăm capul. Culmea este că nu am păţit niciunul nimic rău.
          Verile ni le petreceam pe pături în luncă, unde pe vremea aceea apa era suficient de adâncă pentru a ne îmbăia. Luam în plasă câte două felii de pâine unse cu unt şi presărate cu sare şi o tuleam în gaşcă. Seara, obosiţi şi înfometaţi, străbăteam drumul îndărăt şi mai culegeam de pe câmp câte o gulie, pe care o ştergeam de pământ şi rodeam din ea. Nu conta că ne deranjam stomacul, important era să roadem ceva, ca să nu ne mai ghiorăie maţele.
          Serile ni le petreceam pe băncile din faţa blocului, jucând “Flori, fete sau băieţi, filme, artişti sau cântăreţi”. Aveam tuburi din PVC şi cornete din ziare şi ne războiam la adăpostul întunericului. Alteori ne construiam prăştii şi scoabe, împărţindu-ne în două tabere beligerante. Treaba era destul de serioasă, pentru că scoabele respective erau din sârmă şi pişcau serios dacă ne nimereau. Nu trebuia să-mi păzesc ochii, pentru că sunt ochelaristă de la vârsta de şase ani, aşa că eram avantajată.
          Revenind la şanţ: mirosea a flori de tei, pentru că întreaga stradă era plină de pomi . Oma  avea un vecin, nenea Vasile, care avea un braţ paralizat şi o vacă. Nenea Vasile trecea zilnic cu vaca lui pe lângă noi ...”săru’mâââânaaa nenea Vasile!”, amândoi blânzi, amândoi fără grabă, nenea răspunzându-ne la salut cu vocea iar vaca cu câte-o balegă graţios slobozită chiar la marginea păturii noastre. Ne mutam şatra mai încolo, către umbra vreunui tei, pentru că, har Domnului, erau destui.
          Vizitez anual strada copilăriei mele, dar nu mai e aceeaşi. Au acoperit-o betoanele şi asfaltul, ca un sarcofag . Acolo, dedesubt, sunt îngropate ca o comoară râsetele noastre lipsite de prefăcătorie, florile de tei care ne-au nins, dar şi paşii lui nenea Vasile.
          

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu