Despre dorinţe

Mi se întâmplă adesea ca, atunci când fac o muncă fizică monotonă, să am în cap un gând din categoria ”looping”. El rămâne acolo atâta timp cât lucrez.

          Gândul dimineţii ăsteia a fost : “Sunt mai bătrână decât tata.” Ceasul lui s-a oprit la 37 de ani, într-o dimineaţă de iunie, la ora 4:20. Apucasem 13  Crăciunuri împreună. Era perioada noastră preferată din an, când puteam sta acasă şi împodobi bradul. Iernile erau geroase şi bogate în omăt. Râdeam mult şi mâncam cârnaţi prăjiţi cu piure de cartofi şi castraveţi muraţi. Îmi doream jucării de tot felul, pe care mi le aducea Moş Gerilă. Eram fugărită în baie în momentul “X”, auzeam soneria de la uşă , un mormăit, după care eram chemată în sufragerie. Sfârtecam ambalajele şi descopeream cadourile. Cred că mă bucuram, nu mai ţin minte decât un cadou anume, primit pe când aveam vreo cinci ani: motanul încălţat. Fericirea cea mai mare era că puteam sta acasă, cu ai mei, că puteam merge la colindat cu prietenii, câştigând bani cinstiţi şi că nu trebuia să merg la şcoală pe frig şi întuneric.

          Ţin în bibliotecă o carte de rugăciuni, veche de peste 100 de ani, scrisă în limba germană cu litere gotice. Păstrez în ea tot felul de iconiţe primite de la preoţii catolici ai copilăriei mele. În timp am adunat în carticica de rugăciuni multe bileţele cu scrisul persoanelor importante din viaţa mea. Mama a fost nedumerită, negăsind printre bileţele niciunul cu scrisul ei, al copilului meu  sau al lui Oma Musia. M-a întrebat de ce tocmai ele lipsesc din colecţie. Răspunsul meu a fost: “Pentru că voi trei n-o să muriţi niciodată.”

          E  pitită acolo şi o foaie cu pătrăţele cu scrisul lui tata, în care-mi explica o problemă de geometrie de clasa a VIII-a.

       De câte ori şterg de praf mica relicvă am o singură dorinţă: să lipsească de acolo biletul tatei.