Când moare cineva drag

Când moare cineva drag, nu e ca-n filme. Acţiunea nu se petrece cu încetinitorul, durerea nu e elegantă şi nici lacrimile nu ţâşnesc ordonat. Când moare cineva drag înţepeneşti, după care urli până rămâi într-o stare de prostraţie, urletele revenind episodic.

          Azi dimineaţă stăteam pe vechea canapea din bucătărie, bându-mi cafeaua asortată obligatoriu cu o ţigară mentolată. Priveam în gol şi i-am spus lui Gabi  că mă tot gândesc la cei douăzeci de copii împuşcaţi ieri în America. Creatura care i-a găurit pe copii, lăsându-i în agonia morţii, plini de sânge şi de mai ştiu eu ce, era oare lucidă când a apăsat pe trăgaci? Că îşi ura părinţii , simţind nevoia să-i omoare, aş mai putea înţelege, dar nu şi accepta. Că în nebunia lui individul a intrat într-o grădiniţă şi a omorât câţiva adulţi care îi ieşiseră în cale, aş putea de asemenea să înţeleg. Ceea ce nu pot eu înţelege este de ce nu i s-a decuplat întrerupătorul nebuniei când a dat cu ochii de primul prunc. Adică orice om, oricât de tâmpit ar fi, în clipa când vede un copil are două variante de reacţie: zâmbeşte fiindcă-i plac ăştia mici sau se întoarce sictirit, fiindcă-l deranjează zgomotul, mirosul, neajutorarea lor sau altceva. Nimeni nu simte nevoia să omoare copii. Ignoraţi ştirile generic denumite “ de la ora 5”, alea-s orori ale naturii . Demenţii şi dementele din satele României care se leapădă de copiii lor ca de gunoaie nu pot fi consideraţi oameni care să fi avut vreodată contact cu civilizaţia. Ăia trăiesc în Evul Mediu întunecat şi nu pot fi condamnaţi pentru faptele lor.

          Cei douăzeci de inocenţi au fost găuriţi de gloanţe în “land of the free and the home of the brave”, în mama mamelor tuturor democraţiilor din lume, în buricul Universului. Nu e cazul să fiu amuzată, dar mi-a trecut un gând prin minte: teroriştii lumii ar trebui să stea liniştiţi pe margine, să mănânce seminţe şi să bea un suc, lăsându-i pe americani să se omoare singuri între ei, începând cu cei mai neajutoraţi dintre ei.

          Furia mă cuprinde când aud pe cineva spunând: “Ei, lasă maică,poate că Dumnezeu a avut un plan pentru ei, de i-a luat aşa de tineri şi nevinovaţi...”. Serios? Serios??!! Adică Dumnezeul nostru, al creştinilor, este un sadic? Le dăruieşte oamenilor copii frumoşi, sănătoşi şi isteţi, îi lasă aşa, vreo cinci-zece ani binecuvântaţi pe Pământ, după care-i permite unui alt creştin dus în fiecare duminică la biserică ( parcă ăsta era  textul: americanii sunt cei mai credincioşi oameni din lume) să scoată un pistol şi să-i secere ca pe nişte potârnichi.

            Există o singură variantă în care tragedia de ieri să aibă urmări relativ benefice pe termen lung: unul sau mai mulţi dintre copiii martori la masacru să devină oameni mari şi puternici în ţara aceea minunată a lor şi să aibă suficientă influenţă încât să le poată interzice demenţilor permisele de port-armă.

          Da, da, când moare cineva drag nu e deloc ca-n filmele americane.