miercuri, 12 decembrie 2012

Ba pe-a mă-tii !


Eu sunt, în general, omul care încearcă să-şi vadă de viaţa lui. Nu încurc, nu descurc, nici nu-mi dau cu părerea când nu e cazul.  Nu am câte o părere despre oricine şi despre orice tocmai fiindcă nu mă consider suficient de informată.
          Este însă destul de greu să trăieşti în România fără să fii pus aproape zilnic în situaţii “Ba pe-a mă-tii!”. Se întâmplă peste tot: pe stradă, în magazin, la serviciu, poate mai puţin acasă, dacă viaţa de familie nu este prea impregnată de ceea ce se petrece dincolo de pragul uşii sau la televizor.
          Merg la magazin să cumpăr şuncă şi o prind pe vânzătoare într-o zi nasoală. Fără intenţia de a o jigni, uit să iau cei 10 bani rest aruncaţi pe tejghea. Îi împinge cu năduf , răstindu-se: “Ia-i, că n-am nevoie de milă!”. Oh, la naiba, nu-mi era  milă, doar lene să deschid buzunăraşul cu capsă al portmoneului, ca să pun moneda înăuntru. Trec mai departe şi ajung la magazinul de pâine. În faţa mea sunt doi clienţi care sunt întâmpinaţi de vânzătoare cu “Poftiţi, vă rog.” Mă bucur că am ajuns într-un loc mai fengshuic, cu muzică ambientală şi vânzătoare mai bine plătite. Îmi pregătesc muşchii feţei pentru zâmbetul de rigoare şi trag aer în piept. Ajung la tejghea şi aud un “Ziceţi!” însoţit de o mână întinsă după bani. Resetez rapid replica din creier care conţinea un “vă rog” şi zic acru: “Vreau o pâine neagră feliată.” Plec  nedumerită şi mă îndrept către chioşcul de ţigări. Dau un “bună ziua” şi comand ce am de comandat. Doamna cu facies rigid îmi aruncă pachetul cu ţigări pe marginea udă a tejghelei şi refuză să-mi pună restul în palma întinsă, alegând în schimb o mini-băltoacă formată de zăpada dezgheţată. Mă înfurii şi încerc să-mi calmez nervii, moment în care mă abordează o ţigancă sprijinită de chioşc: “Dă tanti şi mie un leu...”. O fixez cu privirea şi o întreb  : “Da’ 50 de bani nu-ţi ajung?’, după care plec şi o las relativ zăpăcită.
          Sunt pusă în situaţii de felul ăsta zilnic şi aproape că nu le mai sesizez, însă oricât de mult aş încerca să stau pe curul meu, contemplând filosofic ceea ce se petrece, nu reuşesc să trec senină ca o zi de vară peste răutăţile voite sau nevoite ale unor oameni.
          Ştiţi însă care este categoria de concetăţeni care mă exasperează? Răspunsul este: fals-bigoţii. N-aveţi decât să vă supăraţi pe mine, pentru că într-o ţară preponderent ortodoxă, cu sărbători în calendar din două-n două zile, etc, etc, eu nu-i sufăr pe postitorii spurcaţi la gură. Cunosc femei care merg mai des la biserică decât merg eu la cumpărături. Au duhovnic, postesc din greu şi n-ar munci în zile de sărbătoare nici picurate cu ceară. Duminica se îmbracă frumos şi merg la slujbă, întorcându-se smerite, cu sufletul împăcat şi mintea limpezită. Totul se încheie însă atunci când deschid gura şi vorbesc. N-are rost să intru în detalii, ideea este însă că, după perceptele religioase, persoanele în cauză păcătuiesc şi cu vorba şi cu gândul şi cu fapta, pentru că bârfesc la greu, gândesc mocirlos şi făptuiesc rele nu de puţine ori.
          Eu îmi accept şi recunosc statutul de păcătoasă notorie: n-am postit în viaţa mea, merg la biserică în zile aiurea, fără cruce roşie în calendar, habar n-am să mă rog, ci doar să-i mulţumesc lui Dumnezeu cu cuvinte simple, m-am spovedit o singură dată, înainte de cununia religioasă, n-am duhovnic pentru că prefer să discut cu cineva drag mie atunci când am sufletul greu, calc rufe duminica şi spăl geamurile de câte ori e nevoie. Probabil că o să ajung în iad, dar cel puţin am s-o fac cu demnitate şi sunt sigură că nu mă voi plictisi, pentru că o să întâlnesc multă lume cunoscută acolo.
          Cu toate păcatele mele, un singur merit trebuie să mi-l recunosc: în cazul în care nu reuşesc să fac un bine, mă retrag pentru ca nu cumva să fac un rău. Bat şi eu din gură, că-s femeie şi-s mândră de asta, de multe ori însă o fac doar pentru a-mi amuza prietenii cu care stau de vorbă.
          Trebuie să-mi fac curaj, să-mi depăşesc senzaţia de greaţă stârnită ori de câte ori sunt nevoită să mă cert cu cineva, să-mi modulez vocea, să deschid gura atunci când nu-mi convine ceva şi să strig : “Ba pe-a mă-tii, jigodie! Nu mă mai face să mă simt atât de rău, pentru că, până la urmă, sunt şi eu copilul  cuiva!”
          Does this make sense to you?

PS: De ieri începând nu am voce. Probabil că vreo pedeapsă divină mi-a fost aplicată, dar cu ajutorul bulinelor şi al odihnei corzilor vocale sper să-mi revin. Poate că mă va ierta şi Cel de Sus dacă-mi va citi sufletul şi nu doar asculta  vorba.
         
                                     

2 comentarii:

  1. Draga mea ,fa un exercitiu de imaginatie.Imagineaza-ti ca aceste creaturi sunt niste viermi,ca au o viata mizerabila,un barbat betiv care le bate,o droaie de copii oligofreni si mai presus de toate, incontinenta urinara si flatulenta continua.Crede-ma ca e mult mai benefic pentru sanatate decat sa-te incarcicu ganduri despre aceste jeguri.

    RăspundețiȘtergere
  2. Mama, nu e chiar asa. Unii oameni sunt doar abrutizati de nefericire si asta nu-i transforma in jeguri, ci doar in jigodii. E o diferenta: jegurile-s o cauza pierduta, pe cand jigodiile pot fi trezite la realitate si recuperate, daca-s suficient de puternic impresionate de cineva care le vorbeste pe limba lor.

    RăspundețiȘtergere