Un copil cu două bunicuţe

Am fost un  copil fericit. Nu mi-am cunoscut bunicii, am avut în schimb două bunicuţe aprige, care m-au iubit aşa cum numai bunicile de pe vremuri îşi iubeau nepoţeii.

          Rare mi-au fost momentele de tristeţe şi dese cele de fericire. Este adevărat că am fost o fetiţă foarte cuminte, o prinţesă din poveşti, uşor miorlăită şi fără poftă de mâncare. În afară de feluritele bucate pregătite şi de poveştile inventate sau nu, bunicuţele mele mai aveau o pasiune: să mă îmbrace cu cele mai frumoase haine pomenite vreodată. Eu cred că  s-au înţeles între ele, pentru că una dintre ele croia şi cosea iar cealaltă tricota şi croşeta. Nu, nu cumpărau, chiar dacă ar fi fost mai simplu. Mă îmbrăcau nu doar cu hăinuţele făcute cu mâinile lor, odată cu ele îmi dădeau şi o parte din sufletul lor.

          În după-amiezele calde de vară mă strecuram în camera răcoroasă din casa bunicii, îmi aşezam capul în poala ei şi mă lăsam gâdilată pe cap de capătul bombat al andrelelor care lucrau harnice. Îmi spunea poveşti cu îngeraşi şi cu bebeluşul Isus. Adormeam şi visam iar la trezire zâmbetul ei era tot acolo “ca să nu se sperie fetiţa...”.

          Bunica aceasta, pe numele ei din copilăria mea Oma Coca, este cea care mi-a sădit partea sensibilă, ludică,  ajutându-mă să-mi folosesc inima în deciziile luate în viaţă.

          Despre bunicuţa care-mi spunea altfel de poveşti şi care m-a învăţat cum să-mi canalizez energiile negative către un scop bun, educând raţionalul din mine, am să vă povestesc altădată.