Supravieţuitoarea

Am început sa tricotez un şal alb, spumos, cu paiete. Îmi aduce aminte de părul ordonat, alb, curat şi uşor pufos al celeilalte bunici, pre numele ei Oma Musia.

          Dacă Oma Coca a fost fiinţa eterică a copilăriei mele- am pierdut-o pe când aveam cincisprezece ani- Oma Musia este rădăcina şi continuumul meu.

          Era o evreică măritată cu un neamţ, născută înainte de Primul Război Mondial, aşa că ambele războaie au  lovit-o  din plin. Poveştile ei şi-ar fi avut locul în cărţile de istorie, dar din fericire au ajuns la mine şi m-au hrănit cât să-mi ajungă până la sfârşitul vieţii mele.

          Ororile prin care a trecut ar fi putut să-i strice sufletul, ar fi putut  s-o transforme într-o babă acră, dar efectul a fost taman opus: a devenit o femeie bătrână, aşezată într-un fotoliu vechi, purtând o vestuţă groasă şi papucei din molton, cu ochii concentraţi pe croşetul fermecat şi cu zâmbetul pe buze. Povestea ca şi cum ar fi citit dintr-un roman, îmi zicea că au năvălit soldaţii ruşi în casa lor şi au golit-o, dar ...” ne-au lăsat cel puţin un covor, cu care ne-am putut acoperi.” Îmi zicea că au fost vremuri în care nu aveau ce pune pe masă, însă “nu exista să nu avem coafura mereu aranjată şi să nu avem hainele   curate .”

          Ca orice copil, aveam şi eu năcazurile mele, că deh, nu trăiam într-o lume perfectă. Mă plângeam ei că strigau copiii după mine “Nazisto!”, că mă loveau şi mă respingeau uneori. Zâmbea şugubăţ şi-mi zicea: “Iartă-i, că lucrurile astea le-au auzit din altă parte, dar să nu-i uiţi şi data viitoare când mai primeşti gumă şi bomboane din Germania, lor să nu le dai, fiindcă au fost răi cu tine.”. Bineînţeles că le dădeam şi lor, pentru că am fost şi am rămas o fraieră.

          Oma Musia nu s-a plâns niciodată de lipsa banilor, cu toate că trăia dintr-o pensie amărâtă. A lucrat cât au   ţinut-o ochişorii, croşetând zi de zi. Oma Musia nu s-a plâns niciodată de boală. S-a îmbolnăvit rău de tot după vârsta de optzeci de ani, dar nu din cauza vârstei, ci din cauza dorului de casă. Noi o dezrădăcinasem din Bucovina şi o adusesem printre străini.

          Ar fi putut să nu moară, am rugat-o să mai trăiască, dar nu a mai vrut, pentru că... “Lasă, e mai bine aşa, că vă rămâne vouă garsoniera mea.” Şi garsoniera ne-a rămas nouă. Ea s-a mutat într-o garsonieră nouă, pe un deal însorit, alături de alte garsoniere mici şi cuminţi, presărate cu flori.

          Dar nu aici mi se sfârşesc amintirile .

          Mă întorc la şalul meu alb şi pufos, sperând că cineva, oricare dintre voi, a zâmbit măcar citindu-mi rândurile.